Ați plecat, dar apartamentul din România a rămas al dumneavoastră. Lucrați în Germania, dar copiii sunt la școală în Brașov. Statul în care locuiți vă cere impozit pe tot ce câștigați. România, la fel. Amândouă au dreptate după propria lege, iar conflictul nu se rezolvă alegând statul care vă convine.
Dubla rezidență apare atunci când legislația fiecărui stat, aplicată separat, conduce la concluzia că sunteți rezident în ambele. Convenția de evitare a dublei impuneri o rezolvă prin criterii aplicate succesiv: locuința permanentă, centrul intereselor vitale, locul șederii obișnuite, cetățenia și, în ultimă instanță, acordul dintre autorități.
Fiecare criteriu se aplică numai dacă cel dinainte nu a departajat. Ordinea este fixă și nu se sare peste o treaptă. În lipsa unei convenții, criteriile nu există, iar rezidența română se analizează exclusiv după Codul fiscal.
Codul fiscal consideră rezidentă persoana care îndeplinește oricare dintre mai multe condiții: domiciliul în România, locuința permanentă disponibilă aici, centrul intereselor vitale amplasat în România sau prezența fizică peste 183 de zile într-un interval de 12 luni consecutive.
Condițiile sunt alternative, nu cumulative. Este suficientă una singură. De aceea, o persoană care s-a mutat efectiv în alt stat, unde lucrează și locuiește, poate rămâne rezidentă română prin simplul fapt că a păstrat domiciliul sau o locuință la dispoziție. Celălalt stat, la rândul lui, o consideră rezidentă după propriile criterii, de regulă prezența și locuința.
Rezultatul este că ambele state pretind impozit pe venitul mondial. Aceasta este dubla rezidență, diferită de dubla impunere a unui singur venit, deși o produce. Criteriile românești sunt tratate separat; aici interesează ce se întâmplă când ele intră în conflict cu ale altui stat.
Instrumentul de rezolvare este articolul privind rezidența din convenția de evitare a dublei impuneri. Convențiile încheiate de România urmează, cu variații, modelul care prevede criteriile de departajare de mai jos. Textul exact al convenției aplicabile trebuie citit, pentru că ordinea și formulările pot diferi.
Sunteți rezident al statului în care aveți o locuință permanentă la dispoziție. Locuința se consideră permanentă dacă este în proprietate, închiriată sau rămâne disponibilă oricând pentru dumneavoastră ori familie. Dacă aveți locuință permanentă în ambele state, criteriul nu departajează și se trece mai departe.
Statul cu care relațiile personale și economice sunt mai strânse. Se cântăresc împreună familia aflată în întreținere, locul de muncă sau al afacerii, patrimoniul, conturile, participarea la viața socială și culturală. Este criteriul care decide cele mai multe cazuri și cel mai disputat.
Dacă centrul intereselor vitale nu poate fi stabilit, sau dacă nu aveți locuință permanentă în niciunul dintre state, sunteți rezident al statului în care locuiți în mod obișnuit. Se compară prezența efectivă în fiecare stat, pe o perioadă suficient de lungă pentru a fi relevantă.
Dacă locuiți în mod obișnuit în ambele state sau în niciunul, sunteți rezident al statului al cărui cetățean sunteți. Pentru dubla cetățenie, nici acest criteriu nu departajează.
Dacă niciunul dintre criteriile anterioare nu a tranșat, autoritățile competente ale celor două state rezolvă chestiunea de comun acord, prin procedura amiabilă. Este lentă și rareori folosită pentru persoane fizice, motiv pentru care dosarul trebuie construit solid la primele patru trepte.
Persoana rezidentă cu domiciliul în România care pleacă pentru perioade ce depășesc 183 de zile depune, înainte de plecare, chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale la plecarea din România, cu documentele justificative. Organul fiscal analizează și comunică concluzia.
Persoana care vine în România și locuiește aici peste 183 de zile într-un interval de 12 luni depune chestionarul pentru stabilirea rezidenței la sosire, formularul Z015. Se anexează actul de identitate, permisul de ședere și dovada locuinței, iar când există, certificatul de rezidență din statul de origine.
Emis de autoritatea statului străin, atestă că acel stat vă consideră rezident. Nu închide discuția, ci o deschide: tocmai existența lui declanșează aplicarea criteriilor de departajare din convenție. Fără el, organul fiscal român aplică direct Codul fiscal.
Pe baza chestionarului, a documentelor, a convenției și a certificatului, organul fiscal stabilește rezidența și o comunică. Concluzia poate fi contestată. Până la comunicare, situația rămâne deschisă, iar obligațiile declarative curg după regimul anterior.
Dacă statul în care v-ați mutat nu are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri cu România, nu există niciun mecanism de departajare. Fiecare stat aplică propria lege până la capăt.
Pentru România, aceasta înseamnă că îndeplinirea oricărui criteriu din Codul fiscal menține rezidența română, cu obligația de a declara venitul mondial, oricât de reală ar fi mutarea. Impozitul plătit în celălalt stat poate fi luat în calcul numai în măsura în care Codul fiscal permite, iar dubla impunere efectivă devine posibilă.
Situația privește în special jurisdicțiile alese tocmai pentru fiscalitatea redusă, unde absența convenției este frecventă. Mutarea rezidenței într-un asemenea stat cere, înainte de plecare, desființarea efectivă a legăturilor care mențin rezidența română, nu doar depunerea unui chestionar.
Prezența este unul dintre criteriile alternative, nu singurul. Domiciliul păstrat, locuința disponibilă sau familia rămasă în România mențin rezidența română indiferent de zile.
Certificatul dovedește poziția celuilalt stat. Nu decide conflictul; îl deschide. Departajarea se face pe fapte, iar faptele trebuie documentate.
Criteriile se aplică în ordine, iar rezultatul depinde de circumstanțe, nu de preferință. O rezidență declarată într-un stat, dar cu viața în altul, nu rezistă la analiză și lasă în urmă ani de venit nedeclarat.
Conturile, veniturile și, tot mai des, prezența sunt raportate automat între state. Întrebarea nu este dacă se va afla, ci ce dosar veți avea când se va afla.
După legislațiile naționale, da: fiecare stat își aplică propriile criterii și poate ajunge la concluzia că sunteți rezident. Convenția de evitare a dublei impuneri există tocmai pentru a rezolva acest conflict, prin criterii de departajare aplicate în ordine, astfel încât, în sensul convenției, să rămâneți rezident al unui singur stat.
Dacă aveți o locuință permanentă la dispoziție în ambele state, primul criteriu nu departajează și se trece la al doilea: centrul intereselor vitale, adică statul cu care relațiile personale și economice sunt mai strânse. Familia, activitatea, patrimoniul și legăturile sociale se cântăresc împreună.
Chestionarul declanșează analiza, nu o încheie. Organul fiscal stabilește rezidența pe baza documentelor anexate, a convenției aplicabile și, după caz, a certificatului de rezidență emis de statul străin. Până la comunicarea concluziei, situația nu este tranșată.
În lipsa convenției, nu există criterii de departajare. Rezidența română se analizează exclusiv după Codul fiscal, iar dacă îndepliniți oricare dintre criteriile de acolo, rămâneți rezident român, cu obligația de a declara venitul mondial, indiferent de ce spune legislația celuilalt stat.
Este documentul cel mai important, dar nu decisiv prin el însuși. El atestă că celălalt stat vă consideră rezident, ceea ce declanșează exact aplicarea criteriilor de departajare. Rezultatul depinde de faptele dumneavoastră, nu de existența certificatului.
Convențiile prevăd, ca ultim criteriu, procedura amiabilă între autoritățile competente ale celor două state. Este lentă și rar folosită pentru persoane fizice, ceea ce face cu atât mai importantă construirea corectă a dosarului la primele patru criterii.
Material informativ, actualizat la 18 septembrie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Dacă situația implică venituri, conturi sau rezidență în altă țară, analizele conexe sunt grupate la analizele de fiscalitate internațională. Pentru asistență pe astfel de cauze, vedeți fiscalitate internațională.
O primă discuție parcurge criteriile de departajare pe situația dumneavoastră reală și stabilește ce documente susțin rezidența într-un singur stat, înainte ca vreuna dintre autorități să decidă în locul dumneavoastră.