Fiscal, întrebarea decisivă nu este unde locuiți acum, ci dacă ați încetat, în sensul legii, să fiți rezident fiscal român. Plecarea fizică, prin ea însăși, nu produce niciun efect — efectele le produc criteriile legale și documentele depuse la timp. Iar la 24 iunie 2026, ANAF a anunțat un nou val de notificări pentru persoanele cu venituri din străinătate aferente anului 2025.
Este statutul care răspunde la o singură întrebare: ce stat are dreptul să vă impoziteze venitul mondial. Rezidentul fiscal român datorează impozit în România pentru veniturile din orice sursă, din țară și din străinătate; nerezidentul — doar pentru veniturile obținute din România (art. 59 din Codul fiscal).
Rezidentul fiscal român este impozabil aici pentru dividendele de la firma din Cipru, câștigurile de la brokerul american, chiria din Spania — cu excepțiile prevăzute expres de lege (de pildă, salariile plătite de un angajator străin pentru muncă prestată efectiv în străinătate). Între cele două statute nu se trece prin simpla cumpărare a unui bilet de avion, ci printr-o procedură administrativă cu probe.
Potrivit art. 7 pct. 28 din Codul fiscal, sunteți rezident fiscal român dacă îndepliniți cel puțin una dintre următoarele condiții. Criteriile sunt alternative: unul singur este suficient.
Cât timp domiciliul rămâne aici, legea română continuă să vă considere rezident — indiferent câte luni petreceți în afara țării.
Statul cu care relațiile dumneavoastră personale și economice sunt cele mai apropiate. Criteriul care „prinde” cei mai mulți dintre cei plecați.
În total, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat — nu neapărat pe an calendaristic.
Cetățenii români care lucrează în străinătate în această calitate rămân rezidenți fiscali români prin efectul legii.
Centrul intereselor vitale este statul cu care relațiile dumneavoastră personale și economice sunt mai apropiate. ANAF analizează global: unde locuiesc soțul/soția și copiii, unde aveți locuință permanentă la dispoziție (proprietate sau închiriată), unde sunt conturile și investițiile principale, unde dețineți afaceri sau participații, de unde vă administrați patrimoniul, unde aveți asigurări, medic, legături sociale constante.
O persoană care lucrează 10 luni pe an în străinătate, dar a cărei familie, casă și afaceri rămân în România, are — în lectura tipică a administrației — centrul intereselor vitale în România. Zilele petrecute în afara țării nu compensează, singure, acest ancoraj. De aceea mutarea fizică în alt stat nu vă scoate automat din sfera rezidenței: situația se tranșează abia prin procedura de schimbare a rezidenței și, în caz de conflict, prin convenția de evitare a dublei impuneri aplicabilă.
Procedura este reglementată prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1099/2016, în vigoare și în 2026. Persoanele fizice rezidente care pleacă din țară pentru perioade de ședere în străinătate care depășesc, în total, 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive au obligația să depună formularul „Chestionar pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanei fizice la plecarea din România” (Z017), cu 30 de zile înaintea plecării, la organul fiscal competent (art. 59 coroborat cu art. 230 alin. (7) din Codul fiscal). În oglindă, cine sosește în România și depășește 183 de zile depune chestionarul de sosire (Z015) în 30 de zile de la împlinirea termenului.
Chestionarul se depune cu 30 de zile înainte de plecare, nu după ce v-ați instalat în noul stat.
Contract de muncă sau de activitate în statul de destinație, dovada locuinței (cumpărare/închiriere), înregistrarea fiscală acolo, mutarea familiei, după caz.
Răspunsurile privind locuința din România, familia, conturile și afacerile rămase aici sunt exact elementele pe care ANAF le va cântări la centrul intereselor vitale.
Inclusiv, dacă îl aveți deja, certificatul de rezidență fiscală emis de autoritatea statului de destinație.
Electronic, prin Spațiul Privat Virtual (secțiunea de depunere a declarațiilor), sau la registratură.
În 30 de zile de la depunere, organul fiscal vă comunică, în baza convenției aplicabile și a Codului fiscal, dacă păstrați obligația fiscală integrală în România sau veți fi impus doar pentru veniturile de sursă română.
Și obțineți, pentru fiecare an relevant, certificatul de rezidență al noului stat — el este proba care contează în orice control ulterior.
ATENȚIE. Nedepunerea chestionarului este sancționată contravențional cu o amendă modică (50–100 de lei, potrivit materialelor ANAF). Consecința reală este însă alta: rămâneți înregistrat ca rezident fiscal român, impozabil pe venitul mondial, iar veniturile externe despre care ANAF află prin schimbul automat de informații pot fi impuse din oficiu, cu dobânzi și penalități. Iar dacă v-ați mutat într-un stat cu care România nu are convenție de evitare a dublei impuneri, art. 59 alin. (3) din Codul fiscal vă păstrează oricum impozabil în România pe venitul mondial pentru anul plecării și încă 3 ani după aceea. Spre comparație, cine dovedește schimbarea rezidenței într-un stat cu convenție datorează impozit pe venitul mondial doar până la data plecării.
Certificatul de rezidență fiscală este documentul oficial prin care un stat atestă că sunteți rezidentul său fiscal. Are două utilizări-cheie. Mai întâi, certificatul statului străin este proba centrală a schimbării rezidenței: se anexează chestionarului de plecare și susține încetarea obligației fiscale integrale în România.
Apoi, pentru veniturile care continuă să vină din România după plecare (dividende, dobânzi, chirii), prezentarea certificatului către plătitorul român condiționează aplicarea cotelor reduse din convenție (art. 230 din Codul fiscal); certificatul prezentat în cursul anului plăților rămâne valabil și în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, dacă condițiile de rezidență nu s-au schimbat. Invers, cine rămâne rezident român și obține venituri afară are nevoie de certificatul românesc, eliberat de ANAF la cerere (inclusiv prin SPV), pentru a invoca convenția în statul sursă.
Se întâmplă frecvent ca două state să vă considere, simultan, rezident — România pe criteriul domiciliului sau al centrului intereselor vitale, statul gazdă pe criteriul prezenței. Conflictul se tranșează prin articolul 4 al convenției aplicabile, care prevede o cascadă de criterii, verificate în ordine strictă.
Sunteți rezident al statului în care aveți o locuință permanentă la dispoziție. Dacă aveți în ambele state, se trece la criteriul următor.
Statul cu care relațiile personale și economice sunt mai strânse. Dacă nu se poate determina, se trece mai departe.
Statul în care locuiți în mod obișnuit. Dacă locuiți obișnuit în ambele sau în niciunul, se trece mai departe.
Criteriu subsidiar, aplicabil doar dacă precedentele nu au tranșat conflictul.
În ultimă instanță, procedura amiabilă dintre cele două administrații fiscale.
Cascada explică de ce păstrarea unei locuințe permanent disponibile în România și a familiei aici cântărește atât de greu: chiar dacă statul gazdă vă emite un certificat de rezidență, la testul locuinței permanente și al centrului intereselor vitale România poate „câștiga” — cu consecința impozitării venitului mondial aici.
Este probabil cea mai costisitoare confuzie din fiscalitatea internațională a persoanelor fizice. Înființarea unei societăți într-o jurisdicție cu impozitare redusă nu schimbă cu nimic rezidența dumneavoastră fiscală: firma și asociatul sunt subiecți fiscali diferiți. Dacă centrul vieții dumneavoastră — familie, locuință, afaceri operate efectiv — rămâne în România, rămâneți rezident fiscal român, iar dividendele sau alte sume extrase din societatea străină sunt impozabile în România.
Mai mult, dacă societatea „din Dubai” este condusă în fapt din România, ea însăși poate fi calificată drept rezidentă fiscal în România pe criteriul locului conducerii efective (art. 7 pct. 37 din Codul fiscal), cu impozitarea profiturilor aici. Cu Emiratele Arabe Unite România are, de altfel, convenție de evitare a dublei impuneri (semnată în 2015, aplicabilă din 2017) — ceea ce înseamnă că dubla rezidență se tranșează pe criteriile de mai sus, nu prin simpla deținere a unei vize sau licențe de free-zone.
Soțul lucrează în Germania sau Belgia 10–11 luni pe an, soția și copiii rămân în locuința familiei. Centrul intereselor vitale rămâne, de regulă, în România — deci și rezidența, cu obligația declarării venitului mondial. Nedepunerea chestionarului nu schimbă nimic în bine: doar lasă situația nedocumentată.
Cine muncește remote din mai multe țări, fără a se stabili fiscal nicăieri, rămâne de regulă „agățat” de România: domiciliul persistă, iar fără certificat de rezidență emis de un alt stat cu convenție nu există proba cerută de art. 59. Un pașaport plin de ștampile nu este o probă; un contract de închiriere, o înregistrare fiscală și un certificat de rezidență, da. Detaliile, în analiza despre nomazii digitali și impozitele.
Pensia din România rămâne venit de sursă română, dar regimul ei — impozitare aici, în statul de rezidență sau în ambele, cu credit — depinde de convenția aplicabilă. Și pensionarii au obligația chestionarului de plecare dacă șederea depășește 183 de zile.
La întoarcere, dacă prezența depășește 183 de zile, se depune chestionarul de sosire. Economiile aduse din străinătate nu se impozitează ca venit la simpla repatriere, dar trebuie să aibă o sursă documentabilă: în verificările situației fiscale personale, sumele fără origine justificată pot fi tratate drept venituri nejustificate.
Prin CRS/DAC2, ANAF primește anual solduri, dobânzi, dividende și încasări brute din conturile deținute de rezidenții români la instituții financiare din peste 100 de jurisdicții — iar campania de notificări anunțată la 24 iunie 2026 pentru veniturile anului 2025 este exact produsul acestor date. Prin DAC1 sosesc informații despre salarii, pensii și venituri din imobile situate în alte state ale UE. Din 2026, OUG nr. 71/2025 (transpunerea DAC8) extinde raportarea automată la criptoactive, cu prima raportare în 2027.
Pe plan intern, Ordinul ANAF nr. 768/2026 a extins competența verificării situației fiscale personale și la structurile Antifraudei, iar veniturile a căror sursă nu poate fi identificată se impozitează cu 70% (cotă aplicabilă din iulie 2024). În cursul verificării, organul fiscal poate solicita și declarația de patrimoniu și de venituri. Pentru cine figurează rezident român fără să fi declarat nimic, fiecare dintre aceste fluxuri este un punct de plecare al unei verificări.
Da. Chestionarul poate fi depus și tardiv, împreună cu probele schimbării rezidenței (certificat de rezidență străin, contract de muncă, locuință), iar ANAF va emite notificarea privind statutul dumneavoastră. Este net preferabil să clarificați situația din proprie inițiativă decât să o deschidă o notificare bazată pe datele CRS. Perioadele trecute se analizează punctual, pe probe.
Nu. Regula celor 183 de zile este doar unul dintre criterii. Domiciliul și centrul intereselor vitale în România vă mențin rezident chiar cu prezență fizică minimă aici, iar în caz de dublă rezidență decid criteriile din convenție: locuință permanentă, centrul intereselor vitale, ședere obișnuită, naționalitate.
Rămân impozabile în România, ca stat sursă: chiriile, dividendele, dobânzile, pensiile de aici se impun potrivit Codului fiscal și convenției cu statul dumneavoastră de rezidență. Pentru cotele reduse din convenție trebuie să prezentați plătitorului român certificatul de rezidență fiscală, la momentul plății.
Nu absolut. Notificarea reflectă situația declarată la momentul respectiv. Dacă împrejurările reale se schimbă — familia revine în România, petreceți din nou majoritatea timpului aici, vă administrați afacerile de aici — criteriile rezidenței se reevaluează pe fond, iar ANAF poate readuce în discuție statutul pentru anii în care ancorele românești au redevenit dominante.
Material informativ, actualizat la 17 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.