Un dividend plătit din Germania unui rezident român. Un onorariu facturat de un PFA român unui client din Italia. O detașare de opt luni la Londra. În toate aceste situații, două state au pretenția de a impozita același venit. Convenția tranșează concursul — dar niciodată „de la sine”: fără certificat de rezidență prezentat la timp, plătitorul român reține cotele interne.
O convenție de evitare a dublei impuneri este un tratat bilateral care împarte dreptul de impozitare între statul de rezidență al beneficiarului de venit și statul sursă.
Majoritatea convențiilor României urmează structura modelului OCDE: articole distincte pentru profituri din afaceri, dividende, dobânzi, redevențe, câștiguri de capital, salarii, pensii, alte venituri, plus articolul 4 (rezidența și regulile de departajare) și articolul privind procedura amiabilă.
Ierarhia este stabilită chiar de Codul fiscal: dacă orice prevedere a Codului contravine unei prevederi dintr-un tratat la care România este parte, se aplică prevederea tratatului (art. 1 alin. (3) Cod fiscal). Convenția prevalează deci asupra legii interne — dar cu o nuanță practică esențială: dacă legea internă este mai favorabilă decât convenția, se aplică legea internă. Convenția plafonează impozitarea; nu o poate agrava.
România dispune de una dintre cele mai extinse rețele de tratate fiscale din regiune: convențiile acoperă practic toate statele Uniunii Europene și marii parteneri comerciali ai țării. Lista oficială, publicată de ANAF și actualizată la 9 ianuarie 2026, este singura sursă de referință pentru a stabili dacă o relație bilaterală este acoperită și de la ce dată — se verifică acolo, stat cu stat, înainte de fiecare plată, pentru că lista se modifică periodic.
Regatul Unit. Noua convenție, ratificată prin Legea nr. 169/2025, a intrat în vigoare la 22 decembrie 2025 și se aplică în România de la 1 ianuarie 2026; în Regatul Unit, de la 1 ianuarie 2026 pentru impozitele reținute la sursă, de la 1 aprilie 2026 pentru impozitul pe profit și de la 6 aprilie 2026 pentru impozitul pe venit și câștiguri de capital. Până la aceste date se aplică, în paralel, vechea convenție din anii ’70 — o situație tranzitorie care cere atenție la fiecare plată din prima parte a anului.
Andorra. Prima convenție România–Andorra, ratificată prin Legea nr. 170/2025, se aplică de la 1 ianuarie 2026.
Pentru veniturile plătite din România către nerezidenți, mecanismul este reglementat de art. 230 din Codul fiscal: pentru aplicarea prevederilor convenției (sau ale legislației UE), nerezidentul trebuie să prezinte plătitorului de venit, la momentul plății, certificatul de rezidență fiscală emis de autoritatea competentă din statul său.
Fără certificat, plătitorul român reține impozitul la cotele interne — în 2026, ca regulă, 16%, inclusiv pentru dividende (cota de impozit pe dividende a crescut de la 10% la 16% pentru dividendele distribuite începând cu 1 ianuarie 2026, prin Legea nr. 141/2025).
Trei reguli practice decurg din art. 230: certificatul prezentat în cursul anului pentru care se fac plățile este valabil și în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, dacă condițiile de rezidență nu s-au schimbat; dacă s-a reținut impozit la cota internă, iar certificatul se prezintă ulterior, în termenul de prescripție, se poate face regularizarea, cu restituirea diferenței față de cota din convenție; și se aplică întotdeauna cota mai favorabilă dintre convenție, legislația internă și, unde este cazul, legislația UE (de exemplu, scutirile din directivele europene pentru plăți între societăți afiliate).
În sens invers — venituri din străinătate obținute de rezidenți români — certificatul românesc, eliberat de ANAF la cerere, este cel care deblochează cotele reduse în statul sursă. Cine nu și-a clarificat rezidența fiscală nu poate obține, în mod coerent, niciunul dintre cele două certificate.
Convenția stabilește, în articolul dedicat eliminării dublei impuneri, ce face statul de rezidență cu venitul deja impozitat la sursă. România aplică, în cvasitotalitatea convențiilor sale, metoda creditului ordinar (art. 39 Cod fiscal pentru societăți, art. 131 pentru persoane fizice): impozitul plătit în străinătate se scade din impozitul românesc datorat pentru același venit, dar numai în limita impozitului românesc și numai în limita cotei prevăzute de convenție. Acolo unde convenția prevede metoda scutirii, venitul impozitat în celălalt stat nu se mai impozitează în România, dar se poate lua în calcul la stabilirea cotei pentru restul veniturilor (scutire cu progresie) — relevant mai ales istoric, câtă vreme România are cote proporționale.
Un exemplu simplu, la zi: un rezident român persoană fizică încasează în 2026 dividende dintr-o societate germană. Germania poate reține la sursă maximum 15% (cota din convenție pentru persoane fizice). În România, impozitul pe dividendele externe este de 16% în 2026; prin credit ordinar se scade impozitul german de 15%, rămânând de plată diferența de 1 punct procentual — plus, separat, CASS dacă totalul veniturilor extrasalariale depășește plafoanele legale.
Două observații practice: creditul se acordă numai pe bază de documente care atestă impozitul plătit în străinătate; iar dacă statul sursă a reținut peste cota din convenție (de pildă cota internă germană integrală, în lipsa formalităților), excedentul nu se creditează în România — el se recuperează de la fiscul statului sursă. Mecanica declarativă completă, în ghidul despre declararea veniturilor din străinătate.
Cotele maxime pe care statul sursă le poate aplica dividendelor, dobânzilor și redevențelor diferă de la o convenție la alta. Câteva exemple verificate pe textele oficiale — cu mențiunea că, înainte de fiecare plată, se citește textul convenției aplicabile, în forma modificată prin Instrumentul Multilateral acolo unde este cazul.
Dividende: 5% dacă beneficiarul efectiv este o societate care deține direct cel puțin 10% din capitalul plătitoarei, 15% în celelalte cazuri (inclusiv persoane fizice). Dobânzi: 3% (cu scutiri pentru anumite finanțări publice sau garantate). Redevențe: 3%.
Dividende: 5% (față de 10% sub vechea convenție); dobânzi: 5%; redevențe: 5%. Articolul privind comisioanele, care permitea o impozitare la sursă de 5%, a fost eliminat, iar pragul de 183 de zile la salarii se calculează pe orice perioadă de 12 luni, nu pe an fiscal.
Una dintre cele mai vechi în vigoare. Dividende: maximum 10% din suma brută. Dobânzi: maximum 10% din suma brută (art. 11 alin. (2)), cu scutire pentru dobânda cuvenită unui stat contractant ori unui oficiu public al acestuia și pentru datoriile garantate, asigurate sau finanțate indirect de acesta. Redevențe: 10% pentru cele culturale, 15% pentru cele industriale.
Cotele din vechea convenție nu mai sunt de referință pentru plățile din 2026. Noua convenție reduce cota la dividende de la 10% la 5% din suma brută, cota la dobânzi de la 10% la 3%, iar cotele de 10% și 15% de la redevențe sunt înlocuite cu o cotă unică de 3%.
Ambele relații au convenții renegociate relativ recent (Spania — convenție nouă aplicabilă din 2022; EAU — convenția din 2015, aplicabilă din 2017), cu cote la sursă reduse; cifrele exacte se verifică pe textul fiecărei convenții înainte de aplicare.
Cota din convenție se acordă numai beneficiarului efectiv și numai dacă certificatul de rezidență este prezentat la momentul plății. În rest, se aplică cota internă, cu regularizare ulterioară.
ATENȚIE. Cota din convenție este un plafon pentru statul sursă, nu impozitarea totală a venitului. Un dividend italian reținut cu 5% la sursă rămâne impozabil în România la cota internă (16% în 2026), cu credit pentru cei 5%. Convenția elimină dubla impunere — nu impozitarea.
Cotele reduse pentru dividende, dobânzi și redevențe se acordă numai beneficiarului efectiv al venitului — persoanei care are dreptul real de a dispune de el, nu unui simplu intermediar sau unei societăți-conductă interpuse pentru a „culege” beneficiile convenției. Conceptul apare expres în textele convențiilor (inclusiv în cea cu Germania) și este dublat, din perspectiva României, de regulile interne anti-abuz.
Peste acest filtru s-a suprapus Instrumentul Multilateral BEPS (MLI): semnat de România la 7 iunie 2017, ratificat prin Legea nr. 5/2022, intrat în vigoare pentru România la 1 iunie 2022. În baza rezervei de la art. 35 alin. (7), România a notificat OCDE îndeplinirea procedurilor interne la 6 martie 2023, iar Ministerul Finanțelor a publicat textele sintetizate pentru 55 de tratate modificate prin MLI; în practică, pentru majoritatea relațiilor bilaterale acoperite, efectele s-au produs începând cu 2024.
Modificarea centrală este testul scopului principal (PPT): beneficiul convenției se refuză dacă obținerea lui a fost unul dintre scopurile principale ale aranjamentului sau tranzacției, cu excepția cazului în care acordarea beneficiului este conformă cu obiectul și scopul convenției. O clauză de acest tip a fost inclusă și în noua convenție cu Regatul Unit. Concret: o structură fără substanță economică, construită doar pentru cota redusă dintr-o convenție, poate rămâne fără beneficiile acesteia — analiză deja prezentă în practica românească, inclusiv pe relația cu Emiratele Arabe Unite. Aranjamentele transfrontaliere cu marcaje specifice pot atrage, separat, și obligații de raportare DAC6.
O ajustare de prețuri de transfer în celălalt stat, o dublă calificare a rezidenței, un sediu permanent contestat — soluția specifică este procedura amiabilă (MAP) dintre autoritățile competente. Cadrul român a fost modernizat prin OG nr. 11/2025 (M. Of. nr. 695 din 24 iulie 2025), care a restructurat art. 282 din Codul de procedură fiscală după standardul art. 25 din Convenția-model OCDE.
Cererea se depune, ca regulă, în termen de 3 ani de la comunicarea actului administrativ-fiscal sau a altei notificări a măsurii care generează impozitarea neconformă cu convenția — termenul din legea română extinzând termenele mai scurte din unele convenții.
Procedura este disponibilă indiferent de căile de atac interne exercitate și chiar înainte ca dubla impunere să se fi produs efectiv, dacă acțiunile unui stat o fac probabilă.
Pentru România este ANAF, care încearcă mai întâi soluționarea unilaterală, apoi negociază cu celălalt stat.
Se implementează printr-o decizie de soluționare, care poate modifica sau anula actul administrativ-fiscal inițial.
Dacă sunt îndeplinite condițiile legale, autoritatea română are obligația de a da curs arbitrajului; pentru litigiile cu state membre UE există, în paralel, mecanismul Directivei (UE) 2017/1852 privind soluționarea litigiilor fiscale.
Cea mai des întâlnită eroare la plătitorii români: la control, diferența până la cota internă se stabilește în sarcina plătitorului, cu accesorii.
Regula „sub 183 de zile nu se impozitează în statul gazdă” funcționează doar dacă sunt îndeplinite cumulativ și celelalte condiții: remunerația să fie plătită de un angajator care nu este rezident al statului gazdă și să nu fie suportată de un sediu permanent de acolo. Refacturarea costului salarial către entitatea gazdă răstoarnă frecvent concluzia încă din prima zi.
Convențiile mai vechi numără cele 183 de zile pe an fiscal, cele moderne pe orice interval de 12 luni — chiar aceasta a fost una dintre schimbările noii convenții cu Italia.
Impozitul reținut afară nu stinge obligațiile declarative din România: venitul se declară, creditul se cere expres, cu documente.
România creditează cel mult cota din convenție; restul se recuperează de la statul sursă, prin procedurile lui de rambursare.
După MLI/PPT și pe filtrul beneficiarului efectiv, cota redusă „prin Cipru sau Dubai” fără realitate economică este vulnerabilă, retroactiv, la control.
Pentru plățile din 2026, fără verificarea regimului tranzitoriu — o eroare care se propagă în toate reținerile anului.
Pe lista oficială ANAF, actualizată la 9 ianuarie 2026, și verificați dacă relația este acoperită de MLI (textul sintetizat publicat de Ministerul Finanțelor).
A tuturor celor implicați, și obțineți certificatul de rezidență fiscală valabil pentru anul plății — înainte de prima plată, nu după.
Pe articolul corect din convenție (dividend, dobândă, redevență, profit din afaceri, salariu) — calificarea greșită schimbă tot regimul.
Comparând convenția cu legea internă și, unde e cazul, cu directivele UE; aplicați varianta cea mai favorabilă.
Reținerea la sursă (contracte, certificate, dovada impozitului plătit) și declarați în statul de rezidență, solicitând creditul sau scutirea.
Evaluați procedura amiabilă în termenul de 3 ani — separat sau în paralel cu contestația internă.
Un ultim reper: convenția nu vă face invizibil. Datele despre conturile din străinătate ajung la ANAF prin CRS/DAC2, iar cele despre criptoactive vor ajunge prin DAC8. Convenția stabilește cine impozitează și cât — nu dacă se declară.
Nu. Fără certificat prezentat la momentul plății se reține cota internă (16% pentru dividendele distribuite din 2026). Dacă certificatul se prezintă ulterior, în termenul de prescripție, se poate regulariza și restitui diferența.
De regulă, da — cel puțin obligația de a declara. România acordă credit pentru impozitul plătit la sursă, în limita cotei din convenție și a impozitului românesc; dacă impozitul românesc este mai mare, plătiți diferența. CASS se poate datora separat, pentru că nu este acoperită de convenții.
Nu. Convenția alocă drepturi de impozitare și elimină dubla impunere, dar obligațiile declarative rămân guvernate de legea internă: declarația unică pentru persoane fizice, declarațiile privind impozitul reținut la sursă pentru plătitori.
Verificați mai întâi dacă dubla impunere se corectează prin credit sau scutire în declarația din statul de rezidență. Dacă nu, aveți la dispoziție procedura amiabilă — cerere la ANAF în termen de 3 ani de la actul care a generat impozitarea neconformă — iar pentru statele UE, și mecanismul Directivei 2017/1852. Căile interne de atac (contestație, instanță) rămân disponibile în paralel.
Material informativ, actualizat la 17 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.