Locuiți în Brașov, aveți contract cu o societate din Berlin, Amsterdam sau Austin, iar munca o prestați din apartamentul dumneavoastră. Salariul intră întreg — nimeni nu reține nimic. Absența unei rețineri la sursă nu este însă o scutire, ci o mutare a obligației: cu totul, în sarcina dumneavoastră, cu declarații și termene lunare.
Angajatorul vă spune, corect din perspectiva lui, că „taxele sunt problema dumneavoastră, sunteți în România”. Dumneavoastră trageți concluzia, incorect, că dacă nimeni nu reține nimic, nu se datorează nimic. Diferența dintre cele două lecturi se măsoară, după câțiva ani, în zeci de mii de lei, plus dobânzi și penalități.
Punctul de plecare este articolul 15 din Modelul OCDE de convenție fiscală, preluat, cu variații minore, în convențiile încheiate de România. Regula este simplă și contraintuitivă pentru mulți: salariile se impozitează în statul în care activitatea este exercitată efectiv — nu în statul în care este înregistrat angajatorul și nu în statul din care se face plata.
Dacă locuiți în România și munca o prestați din România, statul exercitării activității este România. Cum, în paralel, sunteți și rezident fiscal român potrivit criteriilor din art. 7 pct. 28 din Codul fiscal — domiciliu, centrul intereselor vitale sau peste 183 de zile de prezență —, cele două criterii converg: dreptul de impozitare aparține României, integral.
Excepția din art. 15 alin. (2) al convențiilor — „regula celor 183 de zile”, cu cele trei condiții cumulative (ședere sub 183 de zile, remunerație plătită de un angajator nerezident în statul de activitate, cheltuială nesuportată de un sediu permanent din acel stat) — protejează deplasările scurte în alt stat. Nu are ce proteja atunci când statul de activitate coincide cu statul de rezidență. Dacă totuși vi se reține impozit în statul angajatorului, situația se rezolvă prin convenție și prin cerere de restituire acolo — nu prin renunțarea la declarare în România.
Iar presupunerea că „nu se vede” nu mai are acoperire. La 24 iunie 2026, ANAF a anunțat un nou val de notificări adresate persoanelor cu venituri din străinătate aferente anului 2025, identificate prin schimbul automat de informații: DAC1 pentru veniturile din muncă raportate de statele UE, CRS/DAC2 pentru conturile la instituții financiare străine, iar din 2026 și cadrul introdus prin OUG nr. 71/2025 pentru raportarea criptoactivelor.
Aici intervine mecanismul care surprinde cel mai des: Codul fiscal tratează separat impozitul și contribuțiile sociale, iar cele două nu se acoperă reciproc.
Art. 82 din Codul fiscal: cine desfășoară activitatea în România și obține salarii din străinătate declară și plătește impozitul lunar, până la 25 inclusiv a lunii următoare. Cota este de 10%, ca la orice salariu românesc.
Art. 146 din Codul fiscal și Ordinul ANAF nr. 3706/2016: fie încheiați un acord scris cu angajatorul și depuneți dumneavoastră D112, fie angajatorul se înregistrează fiscal în România și îl depune el.
CAS 25% și CASS 10% din venitul brut, fără plafonare, plus impozitul de 10%. Fără reținere la sursă, toate trei se declară și se plătesc de dumneavoastră.
Formularul 224 — „Declarație privind veniturile sub formă de salarii și asimilate salariilor din străinătate obținute de către persoanele fizice care desfășoară activitate în România” — este reglementat prin OPANAF nr. 3780/2017. Este activ și actualizat: versiunea 3.0.0 a fost publicată de ANAF la 27 aprilie 2026 și reflectă modificările aduse calculului impozitului pe salarii prin OUG nr. 8/2026 (deduceri suplimentare din venitul net — pensii ocupaționale, PEPP, sume plătite pentru achiziția de acțiuni), aplicabile veniturilor realizate din martie 2026. D224 nu se depune de cei pentru care angajatorul îndeplinește el însuși obligațiile de calcul, reținere și plată a impozitului, ori pentru care s-a încheiat un acord în acest sens.
Pentru contribuții, acordul cu salariatul presupune un înscris care conține elementele necesare determinării lor corecte — între altele codul CAEN al activității principale a angajatorului și condițiile de muncă. Vă înregistrați fiscal (formularul 020, respectiv 030 pentru persoanele fără CNP), depuneți o copie tradusă și legalizată a acordului, apoi depuneți lunar formularul 112 și plătiți contribuțiile. La încetare, o declarație de mențiuni scoate obligațiile din vectorul fiscal. În lipsa acordului, angajatorul nerezident se înregistrează el însuși (formularul 015) și depune D112; aceeași soluție este prevăzută, cu formularul 010, pentru angajatorii din state care nu intră sub incidența legislației europene de securitate socială și nici sub acorduri la care România este parte.
ATENȚIE: Cele două obligații nu se sting una prin cealaltă. Dacă ați încheiat acord cu angajatorul, depuneți D112, care acoperă și impozitul, și contribuțiile. Dacă nu aveți acord și nici angajatorul nu s-a înregistrat în România, rămâneți cu D224 pentru impozit — dar contribuțiile nu dispar: neplata lor înseamnă ani fără vechime în muncă și fără calitate de asigurat, plus o creanță fiscală care se acumulează lunar.
Codul fiscal și procedura aprobată prin Ordinul ANAF nr. 3706/2016 prevăd doar cele două căi de mai sus prin care contribuțiile pot fi declarate și plătite corect. Când nu există niciuna, obligația nu se stinge — dar nu are nici vector fiscal configurat, iar plata pur și simplu nu se poate realiza. Situația trebuie clarificată punctual cu organul fiscal competent, după determinarea prealabilă a legislației de securitate socială aplicabile potrivit Regulamentului (CE) nr. 883/2004. Termenul de prescripție a dreptului ANAF de a stabili creanțe fiscale este, ca regulă, de 5 ani; până atunci, fiecare lună nedeclarată rămâne deschisă.
Impozitul și contribuțiile nu urmează, în UE, aceeași logică. Impozitul se împarte după convenția de evitare a dublei impuneri; contribuțiile se stabilesc după Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială. Principiul acestuia este unicitatea: o persoană este supusă legislației unui singur stat membru, iar regula generală este lex loci laboris — legislația statului în care se desfășoară activitatea. Pentru cine lucrează exclusiv din România pentru un angajator din alt stat membru, rezultatul este, de regulă, aplicarea legislației românești.
Pentru cine lucrează în două sau mai multe state se aplică art. 13 din Regulament, iar reperul practic este pragul de 25%: dacă desfășurați o parte substanțială a activității (25% sau mai mult) în statul de reședință, se aplică, în principiu, legislația acelui stat; sub prag, există argumente pentru menținerea în sistemul statului angajatorului. Documentul care atestă legislația aplicabilă este certificatul A1 — el nu „alege” statul, ci confirmă rezultatul analizei, și se solicită înainte, nu după control.
Din 1 iulie 2023 există și un acord-cadru multilateral privind telemunca transfrontalieră, întemeiat pe art. 16 alin. (1) din Regulamentul 883/2004, care permite menținerea salariatului în sistemul statului angajatorului chiar dacă telemunca din statul său de reședință reprezintă între 25% și sub 50% din timpul de lucru. Condiția esențială: ambele state trebuie să fie semnatare.
România nu figurează printre statele semnatare ale acordului-cadru. La mijlocul anului 2026, acordul număra 23 de state participante, cel mai recent aderent fiind Estonia, din 1 februarie 2026. Consecința este concretă: excepția 25%–sub 50% nu este disponibilă nici angajatorilor români, nici salariaților rezidenți în România ai unui angajator dintr-un stat semnatar. Rămâne analiza clasică din art. 13 și documentul A1. Lista actualizată a semnatarilor și data de la care acordul se aplică în fiecare stat sunt publicate de administrația belgiană de securitate socială, în calitate de stat depozitar.
Confuzia cea mai frecventă este că „regimul de nomad digital” ar fi disponibil românilor care lucrează remote din România. Nu este.
Cadrul a fost creat prin Legea nr. 22/2022, care a modificat OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, aplicabilă din 17 ianuarie 2022. Nomadul digital este străinul angajat la o companie din afara României care prestează servicii online, ori care deține o astfel de companie. Viza de lungă ședere se acordă de misiunile diplomatice și oficiile consulare dacă solicitantul dovedește mijloace de întreținere de cel puțin trei ori câștigul salarial mediu brut lunar pentru fiecare dintre ultimele șase luni anterioare cererii și pentru întreaga perioadă a vizei (în 2026, prin raportare la 9.192 lei). Prin OUG nr. 32/2026, asigurarea medicală trebuie să acopere și repatrierea din motive medicale, tratamentele și spitalizarea de urgență ori decesul, și să fie valabilă pe teritoriul statelor membre UE, cu acoperire minimă menținută la 30.000 de euro.
Facilitatea fiscală a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 69/2023, aplicabilă din 2 aprilie 2023: veniturile din salarii obținute de o persoană cu statut de nomad digital, de la o companie înregistrată în afara României, nu sunt impozabile în România și nu atrag CAS și CASS, cu condiția ca persoana să fie prezentă pe teritoriul României cel mult 183 de zile — într-o perioadă sau în mai multe perioade cumulate — în orice interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat.
Două precizări închid discuția pentru cititorul român. Prima: scutirea are ca destinatar străinul cu viză de nomad digital, nu cetățeanul român cu domiciliul aici. A doua: pragul de 183 de zile este chiar pragul rezidenței fiscale — peste el, nomadul digital devine rezident fiscal român și intră în regimul comun.
Un aspect pe care angajatorii îl descoperă târziu: prezența unui salariat care lucrează constant dintr-un alt stat poate genera acolo un sediu permanent, cu obligații de înregistrare, de impozit pe profit și de raportare. Telemunca, prin ea însăși, nu creează automat un sediu permanent, dar riscul crește când angajatorul impune sau finanțează folosirea unui anumit spațiu, când locuința salariatului devine un loc fix de afaceri pus la dispoziția întreprinderii și — mai ales — când salariatul negociază și încheie în mod obișnuit contracte în numele societății din România (ipoteza agentului dependent). Actualizarea din noiembrie 2025 a Modelului OCDE de convenție fiscală tratează direct această problemă.
Pentru salariat, miza nu este teoretică: o expunere descoperită retroactiv poate încheia relația de muncă mai repede decât se aștepta oricine.
Pentru cine nu are contract de muncă, ci facturează servicii unor clienți din străinătate ca PFA, regulile sunt altele — iar zona de TVA este cea care produce cele mai multe surprize.
Veniturile din activități independente ale unui rezident fiscal român sunt impozabile în România indiferent de proveniența clientului: se declară prin Declarația unică (D212), în sistem real sau la normă de venit, cu impozit de 10% și contribuții datorate în funcție de plafoanele legale. La TVA, pentru serviciile prestate către o persoană impozabilă (B2B), regula generală din art. 278 alin. (2) din Codul fiscal plasează locul prestării la beneficiar.
Factura se emite fără TVA, cu mențiunea „taxare inversă”, iar beneficiarul aplică taxarea inversă în statul său.
Chiar dacă nu sunteți înregistrat în scopuri de TVA în regim normal, aveți obligația de a obține codul special de TVA înainte de prima operațiune, prin declarația 700 depusă în SPV.
Prestările intracomunitare de servicii se raportează lunar, până la 25 inclusiv a lunii următoare, numai pentru lunile cu operațiuni. Pentru achizițiile de servicii din UE datorați TVA prin taxare inversă și depuneți decontul special 301.
Pentru clientul persoană impozabilă din afara UE, locul prestării este tot la beneficiar, factura se emite fără TVA românesc, dar operațiunea nu intră în D390. Pentru clientul persoană fizică din UE se aplică, de regulă, TVA-ul românesc.
Plafonul de scutire de TVA este de 395.000 lei, în vigoare de la 1 septembrie 2025 și aplicabil în 2026, majorat față de vechiul prag de 300.000 lei. Un element adesea ignorat, dar decisiv tocmai pentru freelancerul cu clienți externi: din 2026, livrările de bunuri și prestările de servicii cu locul impozitării în afara României nu se mai includ în calculul cifrei de afaceri pentru plafonul de scutire. Ceea ce nu vă scutește de nimic în privința codului special: obligația de la art. 317 există independent de plafon.
Firma și asociatul sunt subiecți fiscali distincți. Dacă munca este prestată din Brașov, salariul este impozabil în România. Mai mult: dacă societatea este condusă efectiv din România, ea însăși poate fi calificată drept rezidentă fiscal aici. E-Residency oferă acces la administrație electronică, nu rezidență fiscală.
CASS nu este o primă opțională, ci o contribuție obligatorie. Neplata nu produce o economie, ci o datorie purtătoare de accesorii și pierderea calității de asigurat.
Instituțiile financiare din peste 100 de jurisdicții raportează anual, prin CRS/DAC2, soldurile și încasările titularilor rezidenți în România, iar salariile raportate de statele UE ajung la ANAF prin DAC1.
Dacă activitatea este prestată integral din România, Germania nu are, ca regulă, drept de impozitare asupra salariului, potrivit art. 15 din convenția româno-germană. Reținerea este, în principiu, nedatorată și se recuperează prin cerere adresată administrației germane, pe baza certificatului dumneavoastră de rezidență fiscală română. Obligația de declarare și plată în România rămâne, între timp, integrală.
Refuzul nu vă scutește de nimic și nici nu îl scutește pe el. În lipsa acordului, obligația de înregistrare fiscală în România și de depunere a D112 revine angajatorului nerezident (formularul 015) — în practică, mulți angajatori preferă acordul tocmai pentru a evita înregistrarea proprie. Dacă nu se realizează niciuna dintre variante, situația trebuie clarificată cu organul fiscal competent: plata contribuțiilor fără un vector fiscal corect configurat nu se poate realiza.
Nu există un prag unic. Pentru impozit, reperul din convenții este de 183 de zile în 12 luni, cu cele trei condiții cumulative din art. 15 alin. (2). Pentru contribuții, în UE, reperul este de 25% din activitate în statul de reședință. Pentru rezidența fiscală funcționează, în paralel, criteriile din art. 7 pct. 28. Cele trei analize sunt distincte și pot da rezultate diferite pentru aceeași persoană.
Riscați stabilirea din oficiu a impozitului și contribuțiilor, cu dobânzi de 0,02%/zi și penalități de întârziere de 0,01%/zi, plus amenzi pentru nedepunerea declarațiilor. În cazurile cu diferențe mari, analiza poate evolua către verificarea situației fiscale personale și impozitul de 70% pe veniturile cu sursă neidentificată. Depunerea voluntară, înainte de începerea unei acțiuni de control, rămâne calea cu cel mai bun raport risc/cost — și pentru că elimină penalitatea de nedeclarare de 0,08%/zi, aplicabilă obligațiilor stabilite de organul fiscal.
Material informativ, actualizat la 17 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.