Primiți un aviz de verificare pentru 2019 și 2020. Prima reacție este, aproape întotdeauna, căutarea extraselor de cont vechi. Întrebarea corectă este însă alta, și trebuie pusă înainte de orice: mai are ANAF, la această dată, dreptul de a stabili obligații fiscale pentru acei ani?
Prescripția fiscală stinge dreptul organului fiscal de a mai stabili creanțe pentru perioade devenite prea îndepărtate — o garanție de securitate juridică fără de care orice contribuabil ar trăi la nesfârșit sub amenințarea recalculărilor.
Tocmai pentru că limitează puterea administrației, prescripția este terenul unora dintre cele mai frecvente dispute: de când curge termenul, ce îl întrerupe, ce îl suspendă și când se aplică termenul extins de 10 ani.
Greșelile de calcul se fac în ambele sensuri: unii plătesc sume pe care ANAF nu le mai putea stabili, alții se cred „scăpați" deși termenul a fost suspendat sau întrerupt între timp.
Potrivit art. 110 din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
Reperul este anul pentru care se datorează impozitul, nu anul în care s-a depus declarația. Un exemplu concret: pentru veniturile realizate în 2021, termenul a început să curgă la 1 iulie 2022 și se împlinește la 1 iulie 2027. Pentru veniturile anului 2020, termenul a curs de la 1 iulie 2021 și s-a împlinit la 1 iulie 2026 — așadar, la data acestui articol, anul fiscal 2020 a ieșit, în principiu, din perioada în care ANAF mai poate emite decizii de impunere, sub rezerva întreruperilor, suspendărilor și a termenului special de 10 ani, analizate mai jos.
Orientativ, la mijlocul lui iulie 2026: anii 2020 și anteriori — prescriși; anii 2021–2025 — încă verificabili. Este însă un calcul de principiu, de refăcut pentru fiecare caz, obligație cu obligație.
Pentru creanțele aferente perioadelor de dinainte de 2016 se aplică vechiul Cod de procedură fiscală (OG nr. 92/2003), unde termenul de 5 ani curgea de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. ANAF a interpretat ani la rând acest text în sensul că termenul curge abia din anul următor depunerii declarației — adăugând, practic, un an întreg de „viață" creanțelor fiscale.
Practica a fost cenzurată prin Decizia nr. 21/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii la 14 septembrie 2020 și publicată în Monitorul Oficial nr. 1257 din 18 decembrie 2020: pentru impozitul pe profit, termenul de prescripție curge de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a realizat profitul impozabil. Dezlegarea este obligatorie pentru instanțe, iar raționamentul — reperul este anul realizării venitului, nu anul declarării — este invocat în practică și pentru alte impozite stabilite prin autoimpunere.
Art. 110 din Codul de procedură fiscală prevede un termen de 10 ani atunci când creanțele fiscale „rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală". Textul este frecvent invocat de organul fiscal pentru a readuce în discuție perioade altfel prescrise, însă condițiile reale sunt stricte.
Termenul de 10 ani curge de la data săvârșirii faptei „ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă". Legea leagă termenul extins de o infracțiune constatată judiciar definitiv — nu de o suspiciune, nu de o sesizare penală formulată chiar de organul fiscal și nici de un dosar aflat în lucru la parchet.
Doctrina și jurisprudența au sancționat extinderea termenului la 10 ani în lipsa unei hotărâri definitive: altfel, organul fiscal și-ar prelungi singur, prin propria sesizare, dreptul de a stabili creanțe.
Practic: dacă vi se comunică un aviz pentru perioade mai vechi de 5 ani cu motivarea existenței unor „indicii penale", cereți în scris temeiul exact și verificați dacă există o hotărâre judecătorească definitivă care să constate infracțiunea. Distincția dintre „faptă prevăzută de legea penală" și „infracțiune sancționată definitiv" este, aici, întreaga apărare.
Sunt două mecanisme complet diferite, iar confundarea lor este sursa celor mai multe calcule greșite. Întreruperea șterge timpul scurs și pornește un nou termen integral de 5 ani. Suspendarea doar oprește curgerea pe durata unui eveniment, după care termenul își reia cursul, cumulând perioada anterioară.
Depunerea de către contribuabil a declarației de impunere după expirarea termenului legal de depunere întrerupe prescripția (art. 111 alin. (1) CPF).
Data la care contribuabilul corectează declarația de impunere sau efectuează un alt act voluntar de recunoaștere a creanței. Este capcana practică majoră.
Cazurile și condițiile de drept comun prevăzute pentru întreruperea prescripției dreptului la acțiune.
Perioada dintre începerea inspecției fiscale ori a verificării situației fiscale personale și emiterea deciziei de impunere — însă numai „în condițiile respectării duratei legale" a controlului, condiție introdusă prin Legea nr. 295/2020.
Pe timpul cât contribuabilul se sustrage de la efectuarea inspecției fiscale.
Pe perioada dintre declararea contribuabilului ca inactiv și reactivarea acestuia.
Rectificativa „de bunăvoie" repornește ceasul. Depunerea unei declarații rectificative — de exemplu, ca răspuns la o notificare de conformare primită în temeiul art. 140¹ din Codul de procedură fiscală — este un act voluntar de recunoaștere care întrerupe prescripția și deschide un nou termen de 5 ani pentru diferențele recunoscute. Uneori conformarea este soluția corectă; alteori rectificați exact creanțe pe care organul fiscal nu le mai putea stabili. Analizați prescripția, obligație cu obligație, înainte de a semna — nu după.
Condiția duratei legale este esențială pentru apărare. Durata inspecției fiscale este plafonată de art. 126 din Codul de procedură fiscală (în principiu 45 de zile pentru contribuabilii mici, 90 pentru cei mijlocii, 180 pentru marii contribuabili și nerezidenți), iar verificarea situației fiscale personale nu poate depăși 270 de zile (art. 140). Un control care depășește aceste limite nu mai beneficiază de efectul suspensiv asupra prescripției — iar instanțele au mers recent mai departe, sancționând cu nulitate decizii de impunere emise după expirarea celor 270 de zile la verificarea persoanelor fizice. Cronologia controlului — începere, suspendări, data emiterii deciziei — trebuie reconstituită document cu document.
Odată emis titlul de creanță, curge o a doua prescripție: dreptul organului fiscal de a cere executarea silită se prescrie în 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept (art. 215 din Codul de procedură fiscală; termenul se aplică și amenzilor contravenționale).
De ce, atunci, datoriile fiscale „nu mor" aproape niciodată de la sine? Pentru că art. 217 prevede întreruperi generoase: orice act de executare silită (somație, poprire, sechestru), orice plată voluntară sau recunoaștere a datoriei, comunicarea procesului-verbal de insolvabilitate — fiecare repornește termenul. La rândul lui, art. 216 suspendă termenul cât timp executarea este suspendată prin lege sau de instanță, inclusiv pe durata înlesnirilor la plată — de reținut pentru cei aflați în eșalonare, materie reașezată recent prin Legea nr. 239/2025.
Două consecințe practice: mai întâi, verificați legalitatea comunicării fiecărui act de executare — actele necomunicate legal nu produc efect întreruptiv; apoi, rețineți că sumele plătite după împlinirea prescripției nu se restituie, fiind considerate achitate valabil. Împotriva executării pornite pentru creanțe prescrise există contestația la executare, care se depune la judecătorie în termen de 15 zile (art. 260–261 din Codul de procedură fiscală).
Trebuie verificată, probată și invocată. Ordinea rezonabilă de lucru este următoarea.
Avizul de inspecție sau de verificare trebuie să indice perioada controlată. Dacă formularea este vagă, solicitați precizarea în scris.
Pentru fiecare obligație: data de început (1 iulie a anului următor, respectiv 1 ianuarie pentru perioadele vechi, în lumina Deciziei ÎCCJ nr. 21/2020), eventualele întreruperi (declarații tardive, rectificative, recunoașteri) și suspendări (durata controalelor anterioare, cu verificarea respectării duratei legale).
În punctul de vedere la proiectul de raport de inspecție fiscală și în discuția finală. Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului, este obligat să înceteze procedura de emitere a titlului de creanță (art. 112 CPF).
În termen de 45 de zile de la comunicare (art. 268–270 CPF), cu prescripția ca motiv distinct și documentat. Rețineți că simpla contestație nu suspendă executarea; suspendarea se poate cere separat instanței, în condițiile art. 14–15 din Legea nr. 554/2004, cu plata cauțiunii calculate potrivit art. 278 CPF.
Acțiunea în anulare se judecă la tribunal sau, pentru creanțe de peste 3.000.000 lei, la curtea de apel. Probați cronologia cu înscrisuri: confirmări de primire, ordine de serviciu, decizii de suspendare a controlului.
Prescripția executării se invocă pe calea contestației la executare, în termenul de 15 zile. Este un termen distinct de cel al contestației fiscale.
Nu. Semnarea de luare la cunoștință a raportului de inspecție sau a proceselor-verbale nu este act de recunoaștere a datoriei. În schimb, o rectificativă sau o plată „de probă" are exact acest efect.
Termenele penale (art. 154 și urm. Cod penal) curg și se întrerup după reguli proprii. Clasarea unui dosar penal nu „prescrie" creanța fiscală, iar împlinirea prescripției fiscale nu împiedică procesul penal; singura punte este termenul fiscal de 10 ani, condiționat de o hotărâre definitivă.
Sunt două termene succesive, cu reguli diferite; cumulate, pot acoperi peste un deceniu. Faptul că o creanță a fost stabilită în termen nu înseamnă că executarea ei mai este posibilă — și invers.
Odată plătite, nu se mai restituie. Verificarea prescripției trebuie să preceadă orice plată semnificativă către buget pentru perioade vechi.
La persoanele fizice, verificarea situației fiscale personale (art. 138–147 din Codul de procedură fiscală) se declanșează în urma analizei de risc, atunci când diferența dintre veniturile declarate și situația fiscală estimată depășește 10% din veniturile declarate, dar nu mai puțin de 50.000 lei. Înainte de verificare, contribuabilul primește o notificare de conformare și are 30 de zile pentru clarificări, iar verificarea propriu-zisă nu poate depăși 270 de zile.
Perioada supusă verificării rămâne limitată de prescripție: în 2026, aceasta înseamnă, ca regulă, anii pentru care termenul de 5 ani nu s-a împlinit. Limita merită apărată activ, pentru că volumul de date aflat la dispoziția ANAF este fără precedent: conturile străine raportate prin schimbul automat CRS, datele despre criptoactive și platforme aduse de DAC8 (transpusă prin OUG nr. 71/2025), plus noul regim fiscal al criptoactivelor din Legea nr. 239/2025. Datele istorice pot alimenta analiza de risc, însă stabilirea de obligații rămâne posibilă numai pentru perioada neprescrisă — cu excepția, strict condiționată, a termenului de 10 ani.
Din 6 iulie 2026, verificarea situației fiscale personale poate fi efectuată și de inspectorii Direcției generale antifraudă fiscală (OPANAF nr. 768/2026, Monitorul Oficial nr. 553 din 6 iulie 2026), inclusiv cu aplicarea impozitului de 70% asupra veniturilor din surse neidentificate. Cu cât instrumentele de control devin mai puternice, cu atât disciplina calculului de prescripție — de partea contribuabilului — contează mai mult. Aceeași disciplină se aplică și la recalificarea retroactivă a activității, unde perioada recalculată nu poate depăși anii neprescriși.
Ca regulă, anii pentru care termenul de 5 ani nu s-a împlinit: pentru obligațiile aferente anului 2021, termenul curge de la 1 iulie 2022 și se împlinește la 1 iulie 2027, astfel că anii 2021–2025 sunt, de principiu, verificabili, iar 2020 și anii anteriori — prescriși. Calculul trebuie însă refăcut individual: întreruperile, suspendările și termenul de 10 ani pot modifica semnificativ rezultatul.
Nu. Semnarea de luare la cunoștință, cu sau fără obiecții, nu constituie recunoaștere voluntară a creanței. Întrerup prescripția doar actele enumerate de art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală — în special declarațiile depuse tardiv, rectificativele și recunoașterile voluntare, inclusiv plățile.
Nu pe baza unei simple suspiciuni. Termenul de 10 ani prevăzut de art. 110 din Codul de procedură fiscală presupune o faptă penală, iar legea leagă curgerea lui de o infracțiune „sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă". Extinderea perioadei verificate doar pe temeiul unei sesizări penale în curs este contestabilă și a fost cenzurată în practică.
Rareori. Prescripția executării (5 ani de la 1 ianuarie a anului următor) se întrerupe prin fiecare act de executare comunicat legal, prin orice plată sau recunoaștere. Datoriile vechi se analizează act cu act — actele de executare legal comunicate, termenul scurs între ele —, iar invocarea se face prin contestație la executare, în 15 zile.
Se întrerupe pentru creanța rectificată și începe să curgă un nou termen integral de 5 ani. Rectificarea este un act voluntar de recunoaștere. De aceea, prescripția se analizează înainte de a depune rectificativa sau de a răspunde la o notificare de conformare — nu după.
Material informativ, actualizat la 17 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.