Inspectorul antifraudă poate estima că aveți o „avere nejustificată”, poate aplica pe ea cota de 70% și poate emite titlul de creanță. Miza este o sumă concretă, adesea foarte mare, construită pe o estimare. Aici intervine expertul de parte: nu pentru a contesta dreptul statului de a impozita, ci pentru a reconstrui sursele reale ale banilor și a demonta, cifră cu cifră, presupunerile pe care se sprijină estimarea.
Din iulie 2026, prin Ordinul președintelui ANAF nr. 768/2026, Direcția Generală Antifraudă Fiscală a primit competența de a verifica situația fiscală a persoanelor fizice și de a stabili direct, prin decizie de impunere, obligațiile rezultate din venituri fără sursă identificată — impozitate cu 70% asupra bazei ajustate. Este continuarea firească a competențelor extinse ale Antifraudei din iulie 2026.
Verificarea situației fiscale personale (VSFP) este reglementată de art. 138–147 din Codul de procedură fiscală. Spre deosebire de o inspecție obișnuită, ea nu se limitează la o sursă de venit: organul examinează întreg ansamblul drepturilor și obligațiilor patrimoniale, fluxurile de trezorerie și orice element relevant (art. 138). Instrumentul central este comparația: veniturile declarate față de cheltuielile plus creșterea de avere. Când diferența este semnificativă — mai mare de 10% din venitul declarat, dar nu mai puțin de 50.000 de lei — persoana intră în verificare.
Durata este substanțială: potrivit art. 140, verificarea se poate întinde pe cel mult 270 de zile, la care se adaugă perioadele pentru prezentarea documentelor. Înaintea ei, organul transmite un aviz de verificare, iar etapa de dinainte este, de regulă, notificarea de conformare — cel mai bun moment pentru a interveni.
Când veniturile declarate nu explică averea și cheltuielile, organul reconstituie venitul prin metode indirecte. Cadrul lor este dat de OPANAF nr. 675/2018, modificat prin OPANAF nr. 417/2023. Sunt trei metode, iar organul o alege pe cea mai potrivită.
Compară totalul fondurilor cheltuite cu totalul fondurilor disponibile din surse cunoscute. Diferența în plus este tratată drept venit nedeclarat. O sursă reală omisă — un împrumut, o retragere de economii vechi — umflă artificial „venitul nejustificat”.
Analizează mișcările din conturi și numerar; depunerile și încasările necorelate cu venituri declarate sau surse neimpozabile sunt prezumate venit. Riscul specific: dubla numărare — aceiași bani, mutați între conturi proprii, numărați de mai multe ori.
Măsoară creșterea averii nete între începutul și sfârșitul perioadei, plus cheltuielile de trai estimate. Punctul sensibil: recunoașterea soldurilor inițiale — banii deținuți deja la începutul perioadei.
Toate trei metodele sunt legale și, corect aplicate, rezonabile. Fragilitatea lor nu stă în principiu, ci în datele de intrare: fiecare pornește de la ipoteza că lista surselor cunoscute este completă. Or, aproape niciodată nu este — și tocmai golurile ei devin „averea nejustificată”.
Împrumuturi, moșteniri, donații, economii din anii anteriori, sume din vânzarea unor bunuri, restituiri, câștiguri deja impozitate ori neimpozabile. Fiecare explică o parte din averea prezumată nejustificată.
Nu izolat, pe surse, ci ca o cronologie coerentă a banilor: de unde au venit, unde au stat, cum au fost cheltuiți.
Arată unde estimarea a numărat de două ori aceiași bani, unde a ignorat un sold inițial, unde a tratat un transfer intern drept venit. Rezultatul: un punct de vedere documentat, care susține contestația și, ulterior, expertiza judiciară.
Probele care cântăresc sunt cele contemporane faptelor și verificabile la terți. Aici se leagă două teme: declarația de patrimoniu și de venituri, care fixează „fotografia” averii, și regimul numerarului și al transferurilor bancare, unde lipsa de trasabilitate a banilor cash generează cele mai multe prezumții de venit.
Contractul (de preferință cu dată certă), dovada remiterii sumei (extras, chitanță) și — element decisiv — dovada că împrumutătorul avea el însuși sursa banilor.
Certificatul de moștenitor, actul de donație, evaluările.
Extrase de cont istorice, care atestă soldul acumulat înainte de perioada verificată — proba cea mai des pierdută.
Contractele și dovada încasării prețului.
Atenție — impozitul de 70% se aplică pe un venit prezumat, nu dovedit. De aceea calitatea justificării sursei decide totul. Sarcina de a proba proveniența fondurilor revine contribuabilului (art. 73 CPF), însă aceasta nu scutește organul de obligația de a-și motiva estimarea și de a indica metoda și criteriile folosite; o estimare nemotivată sau bazată pe dublă numărare este atacabilă.
Atenție și la dimensiunea penală: dacă în cursul verificării apar indicii de evaziune, dosarul poate migra către parchet, iar declarațiile date grăbit în fața inspectorului pot fi folosite ulterior. În acest plan operează prezumția de nevinovăție — nicio suspiciune fiscală nu echivalează cu o vinovăție. Nimic din ce se depune nu ar trebui să fie improvizat.
Aceiași bani, mutați între conturile proprii sau retrași și redepuși, apar de mai multe ori ca intrare și sunt tratați de fiecare dată ca venit distinct.
Estimarea pornește de la zero, ca și cum persoana nu ar fi avut niciun ban la începutul perioadei. Economiile anterioare — perfect legale — devin, prin omisiune, „venit nejustificat”.
O sumă transferată de la un cont propriu la altul, ori între soți, nu este venit; tratată ca atare, umflă baza impozabilă.
Un împrumut real, dar documentat sumar, este uneori înlăturat integral, deși completarea probei (sursa împrumutătorului, remiterea) îl poate reabilita.
Cel mai bun moment: contribuabilul își poate clarifica singur situația înainte de deschiderea verificării. O explicație documentată aici poate închide problema fără decizie de impunere.
După aviz, expertul construiește dosarul de surse și punctul de vedere pe care organul este obligat să le analizeze înainte de a emite decizia.
După decizie, contestația (procedură prealabilă obligatorie) este ultimul filtru înainte de instanță; aici recalculul expertului devine argument formal.
În contenciosul fiscal, cifra se tranșează prin expertiză judiciară, la efectuarea căreia partea are dreptul la un expert-consilier care îi susține tehnic poziția.
Regula practică: cu cât intervenția este mai timpurie, cu atât reconstrucția surselor este mai ieftină, mai credibilă și mai eficientă. Amânarea nu adaugă probe — le pierde.
Potrivit art. 73 din Codul de procedură fiscală, contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale — deci și proveniența fondurilor. Dar același text impune organului sarcina de a motiva actele administrative fiscale pe bază de probe sau constatări proprii. Iar când organul recurge la estimare, art. 106 îl obligă să indice în decizie motivele de fapt, temeiul de drept și criteriile folosite.
Cu alte cuvinte: contribuabilul justifică sursele, dar estimarea trebuie construită transparent, cu o metodă indicată și aplicată corect. Expertul de parte lucrează pe ambele fronturi: completează proba sursei și demonstrează unde motivarea estimării este deficitară.
VSFP este o procedură fiscală, dar dacă apar indicii privind infracțiuni de evaziune, organul poate sesiza parchetul, iar aceleași fapte se pot regăsi într-un dosar penal — moment în care intervine migrarea dosarului către parchet. Diferența de miză este mare: în fiscal se discută un impozit, în penal o eventuală răspundere, guvernată de prezumția de nevinovăție.
Rolul expertului nu se schimbă, dar se recalibrează: reconstituirea surselor devine element de apărare, iar coordonarea apărării fiscale cu cea penală devine obligatorie. Apărarea fiscală și cea penală trebuie gândite unitar de la început, pentru ca poziția din contestația fiscală să nu contrazică poziția din dosarul penal — inclusiv la calculul prejudiciului în faza penală.
Este scenariul cel mai frecvent și cel mai frustrant. Persoana chiar a avut sursele — a economisit ani la rând, a primit un împrumut de la părinți, a vândut un apartament — dar nu a păstrat documentele, a lucrat mult cu numerar și nu poate reconstitui cronologia. Din punctul de vedere al ANAF, o sursă nedovedită este o sursă inexistentă.
Aici expertul nu „inventează” nimic: caută proba acolo unde încă există — extrase bancare istorice, arhive notariale, evidențe ale terților, acte de vânzare — și se sprijină pe reconstituirea evidenței din surse verificabile. Diferența dintre a plăti 70% și a nu plăti nimic stă, în aceste cazuri, exclusiv în calitatea reconstituirii.
Ele fixează soldurile inițiale, proba cea mai des pierdută.
Pentru orice împrumut între persoane fizice, contract cu dată certă și dovada remiterii și a sursei împrumutătorului.
Moștenirile, donațiile și vânzările se documentează atunci, nu retroactiv.
Evitați acumularea de numerar netrasabil; o urmă bancară este cea mai bună apărare. Corelați declarația de patrimoniu cu realitatea, fără goluri.
Este suma cu care averea și cheltuielile depășesc veniturile pe care le-ați declarat sau pe care le puteți justifica cu surse neimpozabile. Nu este o acuzație de fraudă în sine, ci o diferență contabilă: banii există, dar proveniența lor nu a fost dovedită. Tocmai pentru că este o prezumție, ea poate fi răsturnată cu documente care arată sursa reală — economii, împrumuturi, moșteniri, vânzări.
Potrivit Ordinului ANAF nr. 768/2026, inspectorii DGAF pot stabili direct obligațiile fiscale rezultate din venituri fără sursă identificată, eliminând o etapă intermediară. Aceasta accelerează procedura, dar nu suprimă garanțiile: avizul, dreptul de a fi ascultat, obligația de motivare a estimării și dreptul de a contesta rămân. Impozitul de 70% se aplică bazei ajustate, iar baza poate fi combătută.
Da, dacă este dovedit consistent. Nu este suficient contractul: organul verifică dacă împrumutătorul avea el însuși banii (proba sursei lui) și dacă suma a fost efectiv remisă. De aceea contractul cu dată certă și urma bancară a transferului contează mai mult decât declarațiile.
Raportul cost-beneficiu se apreciază pe cifra în discuție și pe calitatea documentației existente. Chiar și la sume moderate, o estimare bazată pe dublă numărare sau pe ignorarea soldurilor inițiale poate fi redusă semnificativ printr-un recalcul corect. Intervenția timpurie, la notificarea de conformare, este de regulă cea mai eficientă economic.
Material informativ, actualizat la 18 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual. Verificarea situației fiscale personale este o procedură fiscală; eventualele aspecte penale sunt distincte, iar prezumția de nevinovăție se aplică oricărei persoane până la o hotărâre definitivă de condamnare.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.