Certificatul de înregistrare, contractul de domiciliere, directorul local pe mandat și certificatul de rezidență fiscală probează că societatea există. Niciunul nu probează că societatea face ceva. Iar în dreptul fiscal contemporan, existența juridică și substanța economică sunt lucruri distincte — al doilea decide.
Un client mi-a adus, într-un dosar, ceea ce el numea „documentația structurii": certificatul de înregistrare al unei societăți dintr-un stat membru, un contract de domiciliere la un furnizor de servicii corporative, contractul de mandat al unui director local plătit cu câteva sute de euro pe lună și certificatul de rezidență fiscală emis de administrația acelui stat. Întrebarea lui era: „Ce mai vrea ANAF?". Răspunsul, incomod: aproape tot ce nu se afla în dosar.
Prima dificultate practică este că substanța economică nu are, în dreptul român și nici în cel european, o definiție unitară, cu un test unic și o listă închisă de condiții. Este un concept care se construiește din mai multe surse normative și jurisprudențiale, fiecare cu logica ei. Cine caută „articolul despre substanță" nu îl va găsi. Cine înțelege mecanismul îl va recunoaște în cel puțin cinci locuri — iar acestea se aplică simultan, nu alternativ.
Aceasta este și diferența dintre limita dintre planificarea fiscală legală și aranjamentul artificial și o simplă chestiune de conformare formală: substanța nu este un document pe care îl obțineți, ci o realitate pe care o probați.
Fiecare are propriul domeniu de aplicare și propriile consecințe. Împreună, formează testul pe care îl numim, prescurtat, „substanță".
Regula generală antiabuz din dreptul intern: organul fiscal poate să nu ia în considerare o tranzacție fără scop economic, ajustându-i efectele fiscale, ori să reîncadreze forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul ei economic. În contrapondere, este obligat să își motiveze decizia, indicând elementele privind scopul și conținutul tranzacției reîncadrate și toate probele avute în vedere. Nu e o formalitate — e terenul apărării.
Distinct de art. 11, capitolul dedicat normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale conține o regulă generală antiabuz proprie impozitului pe profit, transpusă din Directiva ATAD: un demers care nu este pus în practică din motive comerciale valabile ce reflectă realitatea economică nu poate produce avantajul fiscal urmărit.
Reperul fondator (12 septembrie 2006). O restricție a libertății de stabilire poate fi justificată doar prin combaterea „aranjamentelor pur artificiale", lipsite de realitate economică. Criteriul: dacă societatea corespunde unei implantări reale, care desfășoară activități economice efective, verificabile prin elemente obiective, constatabile de terți — localuri, personal, echipamente.
Marea Cameră a CJUE, în C-115/16 (dobânzi și redevențe) și C-116/16 (dividende): interzicerea abuzului de drept este principiu general al dreptului Uniunii, aplicabil chiar în lipsa unei norme interne exprese. Indiciile societății-conductă: transfer aproape integral al venitului la scurt timp după încasare, marjă infimă, absența personalului și a activității proprii. Detaliat în analiza despre testul beneficiarului efectiv și cauzele daneze.
Cea mai apropiată formulare legală de o definiție a substanței din dreptul fiscal român: „o activitate economică semnificativă, susținută de personal, echipamente, active și spații, astfel cum o demonstrează faptele și circumstanțele relevante". Patru piloni și un standard probatoriu de fapte și circumstanțe — dar cu o limitare geografică pe care puțini o semnalează.
Analiza funcțională — funcții îndeplinite, active utilizate, riscuri asumate — este instrumentul prin care se stabilește ce remunerație merită o entitate. Cine a întocmit vreodată un dosar al prețurilor de transfer a făcut, fără să o numească astfel, o analiză de substanță.
Limitarea geografică pe care aproape nimeni nu o semnalează. Excepția de la art. 40⁵ alin. (4) — excepția pentru activitate economică semnificativă din regulile CFC operează numai pentru entitățile care își au rezidența fiscală ori sunt situate într-un stat membru UE sau într-un stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European. O societate dintr-un stat terț — Emirate, Elveția, Regatul Unit, Statele Unite — nu beneficiază de această excepție în raport cu regulile CFC, oricât de reală ar fi activitatea ei, oricât personal și oricâte spații ar avea. Substanța, oricât de bine documentată, nu salvează structura în afara perimetrului UE/SEE pe acest text anume.
Iată ce se caută, în ordinea în care se caută.
Un contract de domiciliere la un furnizor care găzduiește câteva sute de societăți la aceeași adresă nu este un sediu. Un sediu este un spațiu la dispoziția societății, adecvat activității declarate, cu chirie de piață, cu facturi de utilități care variază în funcție de utilizare. Testul mental: dacă cineva ar suna la ușă în timpul programului, ar răspunde cineva care lucrează pentru societate?
Nu numărul contează, ci potrivirea dintre competențe și funcția declarată. O societate care pretinde că administrează proprietate intelectuală și nu are niciun angajat capabil să evalueze, să dezvolte sau să protejeze acea proprietate nu exercită funcția pe care o facturează. Un director nominal, care nu poate explica activitatea societății pe care o conduce, nu este personal — este semnătură.
Aici se concentrează cea mai mare parte a probatoriului: unde se țin ședințele organelor de conducere și dacă ele se țin efectiv; procesele-verbale, datate și corelate cu prezența fizică reală; corespondența din care rezultă cine a propus, cine a analizat, cine a decis; unde a fost negociat și semnat contractul; cine vorbește cu banca și de unde; cine are drept de dispoziție asupra conturilor.
Ce deține societatea, în ce își investește resursele, ce riscuri de proprietate suportă. O entitate fără active, fără capital de lucru propriu și fără capacitate de a suporta o pierdere nu poate justifica un randament.
Riscul se probează prin capacitatea financiară de a-l suporta și prin controlul asupra lui. Riscul contractual pe hârtie, în sarcina unei entități care nu ar putea niciodată să îl acopere, este realocat.
Aici substanța se întâlnește cu prețurile de transfer. O societate care nu îndeplinește funcții, nu utilizează active și nu asumă riscuri nu merită profit. Este cea mai simplă formulare a întregii materii.
Domicilierea cu redirecționarea corespondenței. Probează că cineva vă primește plicurile, nu că cineva lucrează acolo pentru dumneavoastră.
Rezident local, semnează documentele care i se transmit din altă țară și nu participă la formarea deciziei. Nu exercită conducerea; o atestă.
Procese-verbale redactate ulterior, semnate prin curier, fără ca cineva să se fi întâlnit vreodată. Sunt prima probă care cade la o verificare a deplasărilor.
Deschis în statul de înmatriculare, dar operat exclusiv din România. Adresele IP spun povestea completă.
Care doar înregistrează documentele primite din altă parte. Ține evidența unei activități care se desfășoară altundeva.
Atestă că statul respectiv vă consideră rezident. Nu atestă că aveți substanță și nu obligă, prin el însuși, cealaltă administrație să acorde beneficiile convențiilor de evitare a dublei impuneri. A fost una dintre lecțiile cauzelor daneze.
Dosarul de substanță nu se face în timpul unei inspecții. Se construiește pe măsură ce lucrurile se întâmplă, pentru că valoarea lui probatorie stă tocmai în contemporaneitate.
Al spațiului, cu plăți efective, la valoare de piață, și cu dovada că spațiul este folosit.
Telefonie, internet, curățenie — care arată un tipar de consum consistent cu o activitate reală.
Contractele de muncă, dovezile declarării și plății contribuțiilor, fișele de post care corespund funcțiilor declarate.
Ale ședințelor, datate, cu ordinea de zi, cu materialele suport, cu locul și participanții, redactate la momentul ședinței.
Bilete de avion, rezervări, note de cazare — care confirmă că persoanele au fost fizic acolo la datele din procesele-verbale.
Care arată procesul decizional, nu doar rezultatul lui.
Cu istoricul negocierii și cu indicarea locului semnării.
Cine are mandat, de unde se autorizează plățile, cine discută cu banca.
Costă. Un director real, cu competență reală și remunerație de piață, costă mult mai mult decât un director nominal. Un birou real costă mai mult decât o domiciliere — iar acesta este, de fapt, costul real al unui holding cu substanță și testul economic al oricărei structuri internaționale: dacă avantajul fiscal urmărit dispare când adăugați costul substanței reale, structura nu avea sens economic de la început — avea doar sens fiscal. Iar aceasta este exact definiția lucrului pe care regulile antiabuz îl sancționează.
Propunerea de directivă cunoscută drept ATAD 3 sau „Unshell", care ar fi introdus indicatori standardizați de substanță, praguri și consecințe automate pentru entitățile-scoică, a fost abandonată: ECOFIN a încheiat lucrările asupra ei în iunie 2025, în lipsa unanimității. Intenția anunțată a fost ca principiile anti-scoică să fie integrate în regimul raportării aranjamentelor transfrontaliere (DAC6).
La 24 iunie 2026, Comisia Europeană a publicat pachetul de simplificare fiscală — „Taxation Omnibus" și reformarea Directivei privind cooperarea administrativă (DAC Recast), care codifică într-un text unic cele nouă directive DAC succesive. Testele de substanță de tip Unshell nu au fost incluse în propunere. Motivul, explicit în analizele publicate imediat după adoptare, este lecția învățată din eșecul Unshell: negocierea unor criterii exacte de substanță ar fi întârziat întregul pachet, pentru că statele membre s-ar fi opus formulării.
Soluția aleasă este alta: criteriile de substanță ale semnului distinctiv D2 urmează să fie dezvoltate printr-un act de punere în aplicare al Consiliului, pe care Consiliul este ținut să îl adopte în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a directivei. Până atunci, semnul distinctiv D2 rămâne în vigoare — dar fără criterii armonizate la nivelul Uniunii privind ce înseamnă substanță suficientă.
Concluzia practică nu se schimbă însă. Dispariția unui test standardizat nu înseamnă dispariția cerinței de substanță. Înseamnă doar că substanța rămâne evaluată prin instrumentele existente — art. 11, regula generală antiabuz, jurisprudența CJUE, regulile CFC, prețurile de transfer — adică prin analize de la caz la caz, mai puțin previzibile decât un test cu praguri. Pentru contribuabil, incertitudinea nu este o veste bună.
Consecințele nu sunt teoretice și se pot cumula.
Dacă deciziile se iau efectiv din România, societatea străină poate fi considerată rezidentă fiscal român, cu impozitare pe venitul mondial — mecanismul detaliat în analiza despre când firma străină devine rezidentă fiscal în România.
Scutirea de reținere la sursă ori cota redusă pentru dividende, dobânzi și redevențe pot fi refuzate dacă destinatarul nu este beneficiarul efectiv al venitului.
Cu accesorii, calculată retroactiv, în limita termenului de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale.
Cu ajustarea efectelor fiscale ale tranzacțiilor lipsite de scop economic — pe baza probelor pe care organul fiscal este obligat să le indice în motivare.
Dacă remunerația nu corespunde funcțiilor, activelor și riscurilor reale ale entității.
Dacă structura a fost construită tocmai pentru a masca aceste elemente, discuția se poate deplasa dinspre fiscal către penal. Documentele „reconstituite" sunt cel mai scurt drum într-acolo.
Poziția pe care o susțin, ca practician, este simplă: substanța nu este un cost de conformare pe care îl adăugați unei structuri ca să o faceți să treacă. Este testul care vă spune dacă structura trebuia să existe.
Nu. Directorul local și adresa sunt elemente formale. Testul, așa cum a fost formulat încă din Cadbury Schweppes, privește implantarea reală: localuri, personal și echipamente, verificabile prin elemente obiective, constatabile de terți. Un director care semnează ce i se transmite nu exercită conducerea; el o atestă. Diferența este exact ceea ce se caută.
Nu. Certificatul atestă că administrația statului respectiv vă consideră rezident potrivit dreptului ei intern. El nu probează substanța, nu probează calitatea de beneficiar efectiv al unui venit și nu împiedică o altă administrație să analizeze fondul. Cauzele daneze au tranșat această chestiune: certificatul este necesar, dar nu suficient.
Nu există un prag numeric în lege, iar oricine vă indică unul vă induce în eroare. Testul este de adecvare: personalul, echipamentele, activele și spațiile trebuie să fie proporționale cu activitatea declarată și cu profitul atribuit. O societate care administrează un portofoliu restrâns de participații are nevoie de mai puțin decât una care pretinde că dezvoltă și exploatează proprietate intelectuală. Întrebarea corectă nu este „câți", ci „cine face, concret, ce facturez".
Nu pe textul excepției de substanță. Excepția din regulile privind societățile străine controlate operează numai pentru entități rezidente ori situate într-un stat membru UE sau într-un stat parte la Acordul privind SEE. Pentru o entitate dintr-un stat terț, substanța reală rămâne relevantă pentru alte analize — rezidența fiscală, beneficiarul efectiv, prețurile de transfer — dar nu vă scoate din perimetrul CFC pe acest temei. Este cea mai frecventă eroare de consiliere pe acest subiect.
Documentele contemporane nu pot fi fabricate ulterior fără risc — iar un dosar reconstituit este, adesea, mai dăunător decât absența lui, pentru că deplasează discuția de pe teren fiscal pe teren penal. Ce se poate face legitim este: să identificați probele care există deja și nu au fost strânse (corespondență, extrase, dovezi de deplasare, documente bancare), să evaluați onest ce a fost real și ce nu, și să corectați structura pentru viitor. Uneori concluzia corectă este restructurarea sau închiderea entității, nu apărarea ei.
Material informativ, actualizat la 18 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.