Un client cu un apartament în Brașov, o casă de vacanță în Spania și conturi la o bancă din Austria întreabă, firesc, ce se va întâmpla cu toate acestea când nu va mai fi. Din 2015 există un instrument european care răspunde exact acestei situații: un singur set de reguli decide ce lege guvernează întreaga succesiune, indiferent în câte state se află bunurile. Vestea mai puțin comodă: nu rezolvă totul — lasă în afara lui fiscalitatea și regimul matrimonial, iar pentru un cetățean român acesta din urmă ascunde o capcană specifică.
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se aplică succesiunilor deschise începând cu 17 august 2015 — adică celor în care defunctul a decedat la această dată sau după. România este legată de el și îl aplică.
Nu participă la Regulament trei state: Regatul Unit, Irlanda și Danemarca, care își păstrează regulile naționale de drept internațional privat în materie succesorală. Pentru restul Uniunii, inclusiv România, Regulamentul este dreptul comun al succesiunilor cu element de extraneitate.
Ideea centrală este deceptiv de simplă: o singură lege guvernează întreaga succesiune — bunuri mobile și imobile deopotrivă, oriunde s-ar afla. Aceasta rupe cu tradiția în care mobilele urmau o lege (a domiciliului defunctului), iar imobilele altă lege (a locului unde se aflau), cu rezultatul unor succesiuni fragmentate. Sub Regulament, succesiunea clientului nostru — apartamentul din Brașov, casa din Spania, conturile din Austria — este cârmuită de o singură lege, ceea ce simplifică enorm administrarea și reduce riscul de decizii contradictorii.
Regula generală (art. 21) leagă legea aplicabilă de ultima reședință obișnuită a defunctului la data decesului. Nu cetățenia, nu domiciliul din buletin, ci locul unde persoana își avea, în fapt, centrul stabil al vieții.
Un cetățean român care își petrecuse ultimii ani stabilit efectiv în Spania va avea, în lipsa unei alegeri, o succesiune guvernată de legea spaniolă — cu toate consecințele ei, inclusiv asupra drepturilor copiilor. Aici apare prima surpriză: reședința obișnuită în alt stat „exportă” succesiunea sub o lege străină, chiar dacă persoana era cetățean român și avea bunuri principale în România. De aceea determinarea reședinței obișnuite nu este un detaliu, ci elementul care decide totul — și, cum vom vedea, un teren de dispute. Este, de altfel, aceeași noțiune de fapt care contează și pentru reședința și rezidența fiscală, fără ca cele două să se suprapună automat.
Regulamentul oferă o pârghie de o valoare imensă, subutilizată în practică. Prin art. 22, orice persoană poate alege, printr-o dispoziție pentru cauză de moarte (de regulă un testament), ca succesiunea sa să fie guvernată de legea statului a cărui cetățenie o are — la momentul alegerii sau la momentul decesului.
Pentru un român stabilit în străinătate, efectul este decisiv. Clientul nostru, cetățean român cu reședința care ar putea aluneca spre Spania, poate alege expres, prin testament, legea română — și astfel își asigură că întreaga succesiune, inclusiv casa din Spania, se dezbate după reguli pe care le cunoaște. Invers, cine dorește reguli diferite își poate structura succesiunea alegând, dacă are cetățenia respectivă, o lege mai permisivă.
Alegerea trebuie făcută corect ca formă: ea rezultă dintr-o dispoziție pentru cauză de moarte — un testament în care este exprimată expres sau reiese neîndoielnic din termenii lui. Nu este o simplă declarație verbală și nici o mențiune administrativă; este un act juridic care trebuie redactat cu grijă, de preferință cu asistență de specialitate.
Miza cea mai sensibilă privește rezerva succesorală — partea garantată copiilor și soțului. Legile statelor diferă radical: unele au o rezervă puternică (Franța, România), altele au o rezervă redusă sau inexistentă (multe sisteme de common law). Alegerea legii poate, teoretic, schimba soarta rezervei — dar pentru bunurile situate în România și în fața instanțelor române lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par, motiv pentru care o tratăm separat.
Regulamentul nu definește rigid noțiunea. Considerentele lui cer o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în anii dinaintea morții: durata și regularitatea prezenței într-un stat, condițiile și motivele ei, locul unde se aflau familia, interesele sociale și economice, integrarea în societate.
Cazurile grele sunt cele ale persoanelor cu viață împărțită între două state: pensionarul român care iernează în Spania și vara stă în țară; antreprenorul care lucrează într-un stat, dar a cărui familie a rămas în altul. Pentru astfel de situații, reședința obișnuită poate fi interpretată diferit de autoritățile din state diferite, fiecare tentată să „revendice” succesiunea. Rezultatul poate fi incertitudine, dispute de competență și decizii divergente. Antidotul practic este, din nou, professio juris: o alegere expresă a legii, făcută din timp, elimină cea mai mare parte a acestei incertitudini.
Două limite majore trebuie știute de la început, pentru că sunt sursa celor mai neplăcute surprize: fiscalitatea și regimul matrimonial.
Regulamentul stabilește ce lege civilă guvernează succesiunea, dar nu armonizează impozitele. Fiecare stat își aplică propriile reguli fiscale, iar dubla impozitare succesorală este posibilă.
Ce revine soțului supraviețuitor depinde întâi de lichidarea regimului matrimonial și abia apoi de succesiune — două materii care se determină după reguli diferite.
Fiscalitatea. România nu percepe un impozit pe moștenire ca atare: pentru imobilele din masa succesorală, art. 111 Cod fiscal prevede că transferul nu se impozitează dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în termen de 2 ani de la deces, iar peste acest termen se aplică un impozit de 1% din valoare. În schimb, statul unde se află un bun în străinătate poate percepe un impozit succesoral consistent, iar coordonarea dintre state depinde de convenții și reguli interne de creditare, nu de Regulament. Pentru imobilele deținute în alt stat, fiscalitatea locală se aplică indiferent de legea civilă aleasă.
Regimul matrimonial — capcana pentru români. Această materie este reglementată, în statele participante, de un alt instrument, Regulamentul (UE) 2016/1103. România însă nu a aderat la cooperarea consolidată în baza căreia funcționează acest regulament: nu este stat participant. Pentru autoritățile și instanțele române, legea aplicabilă regimului matrimonial cu element de extraneitate se determină după Cartea a VII-a a Codului civil (dreptul internațional privat român), nu după Regulamentul 2016/1103. Rezultă o asimetrie: un cuplu poate vedea regimul său matrimonial analizat după o lege în Franța sau Spania și după altă lege în România. Coordonarea celor două materii devine astfel o problemă reală de planificare a regimului matrimonial.
Atenție — ordinea corectă. Cea mai frecventă eroare de planificare este să tratați succesiunea izolat de regimul matrimonial. Ordinea corectă este inversă: întâi se lichidează regimul matrimonial (se stabilește ce era comun și ce era propriu), apoi se dezbate succesiunea asupra a ceea ce rămâne al defunctului.
Dacă alegeți legea succesiunii (professio juris) fără a coordona cu legea regimului matrimonial — mai ales în situația specifică a României, care nu aplică Regulamentul 2016/1103 —, riscați ca cele două să conducă la rezultate incompatibile: soțul supraviețuitor poate primi mai puțin sau mai mult decât ați intenționat, iar copiii pot contesta. Testamentul cu alegerea legii trebuie construit împreună cu o analiză a regimului matrimonial, nu separat.
Pentru bunurile ori legăturile cu state din afara Regulamentului, lucrurile se complică. Un plan succesoral serios nu se poate baza exclusiv pe Regulament — cere coordonare cu un profesionist din jurisdicția respectivă și, adesea, instrumente locale.
Regatul Unit, după Brexit, nu este sub Regulament; o succesiune cu imobile în Anglia urmează regulile britanice de drept internațional privat, care pot separa din nou mobilele de imobile. La fel, Statele Unite și Elveția au propriile sisteme. Apare și o tehnicalitate, renvoi-ul: când legea aplicabilă potrivit Regulamentului este legea unui stat terț, se ține seama și de regulile de drept internațional privat ale acelui stat (art. 34) — dar renvoi-ul este exclus când legea a fost aleasă prin professio juris, încă un argument pentru a alege expres legea.
Statele Unite adaugă două particularități care surprind familiile europene. Prima este probate — o procedură judiciară de validare a transmisiunii, uneori lentă și costisitoare, pe care planificarea locală (inclusiv structuri de tip trust) urmărește tocmai să o evite. A doua este impozitul federal pe succesiune (estate tax), care poate lovi bunurile situate în SUA (US-situs assets) deținute chiar și de un nerezident — de pildă acțiuni americane.
Pragul de scutire pentru un nerezident este foarte redus: impozitul se aplică activelor de tip US-situs care depășesc doar 60.000 de dolari — mult sub scutirea de câteva milioane de dolari de care beneficiază cetățenii și rezidenții americani —, cu o cotă care urcă până la 40%. În plus, convenția fiscală dintre România și SUA acoperă impozitele pe venit, nu succesiunea: nu există o convenție bilaterală privind estate tax care să ridice acest prag pentru rezidenții români. Un portofoliu de acțiuni la un broker american, deținut de un rezident român, poate genera astfel obligații succesorale în SUA la care nimeni nu se aștepta — motiv pentru care cere planificare din timp, cu un consultant din SUA.
Regulamentul a creat și un instrument pentru a face dovada calității de moștenitor în toate statele participante, fără proceduri locale paralele: certificatul european de moștenitor. Cu el, moștenitorul român poate accesa direct contul din Austria sau imobilul din Spania. Îi dedicăm o analiză separată, la care trimitem.
Prin professio juris, într-un testament, dacă aveți bunuri sau legături în mai multe state — nu lăsați reședința obișnuită să decidă implicit.
Țineți cont de asimetria specifică a României, care nu aplică Regulamentul 2016/1103.
UK, SUA, Elveția — cu instrumente și consultanță locale, adesea un testament separat.
Din fiecare stat unde aveți bunuri — Regulamentul nu vă protejează de impozitul succesoral străin.
Prin certificatul european de moștenitor, pentru bunurile din alte state membre.
În lipsa unei alegeri, legea ultimei dumneavoastră reședințe obișnuite — deci, probabil, legea spaniolă. Dacă doriți legea română, trebuie să o alegeți expres printr-un testament (professio juris, art. 22). Alegerea legii cetățeniei este permisă și recomandată tocmai pentru a evita ca reședința să decidă implicit, uneori într-un sens neintenționat.
Nu. Regulamentul decide legea civilă a succesiunii, nu impozitele. Spania își va aplica propriile reguli fiscale asupra imobilului aflat pe teritoriul ei, indiferent de legea civilă aleasă. Fiscalitatea succesorală rămâne națională, iar dubla impozitare este posibilă; ea se atenuează, când există, prin convenții și reguli interne de creditare.
Nu. Regatul Unit nu participă la Regulament. Pentru bunurile din UK se aplică regulile britanice de drept internațional privat, care pot trata separat imobilele. Un plan complet cere, în acest caz, coordonare cu un consultant din UK și, de regulă, un testament separat pentru bunurile de acolo.
Nu direct. Întâi se lichidează regimul matrimonial: se stabilește ce era comun și ce era propriu, iar soțul supraviețuitor își primește partea din comunitate. Abia asupra a ceea ce rămâne al defunctului se aplică regulile succesiunii. Pentru cuplurile cu element de extraneitate, legea regimului matrimonial se determină diferit în România (Codul civil) față de statele care aplică Regulamentul 2016/1103 — motiv pentru care cele două materii trebuie planificate împreună.
Material informativ, actualizat la 18 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.