Inspecția a început, iar echipa ANAF cere, printr-o solicitare scrisă, dosarul prețurilor de transfer. Firma face parte dintr-un grup, are tranzacții cu societatea-mamă, dar dosarul nu există. Din acest moment, contribuabilul nu mai controlează discuția. Amenda pe care mulți o cred principala consecință este, de fapt, cea mai mică problemă. Adevăratul risc este că ANAF își rezervă dreptul să stabilească singur prețurile „de piață” — din oficiu, cu datele pe care le are, de regulă în defavoarea contribuabilului.
Dosarul nu se depune, de regulă, odată cu declarațiile (excepție fac marii contribuabili, care, sub OPANAF 828/2026, îl transmit anual prin Spațiul Privat Virtual). Pentru ceilalți, el se prezintă la solicitarea organului fiscal, în cadrul unei inspecții.
Solicitarea este scrisă, iar termenul de prezentare este unul fix, scurt, care curge de la comunicarea cererii. Termenul poate fi, în principiu, prelungit la cerere, în condițiile procedurii fiscale — dar prelungirea nu este un drept automat și nu rezolvă problema de fond: nu poți „prelungi” un dosar care presupune analiză funcțională, alegerea metodei și un studiu de comparabilitate. Prelungirea cumpără timp pentru colectarea unor documente existente, nu pentru a construi de la zero o documentație pe care legea o cerea încă de la momentul tranzacției.
Neprezentarea dosarului, ori prezentarea lui incompletă, constituie contravenție. Sancțiunea este stabilită de Codul de procedură fiscală și diferă pe categorii de contribuabili — mai mare pentru contribuabilii mari și mijlocii, mai redusă pentru ceilalți. La scara unui grup cu tranzacții intra-grup de milioane, aceste sume rămân, evident, modeste.
De aceea amenda nu descurajează, prin ea însăși, neîntocmirea dosarului — și de aceea concentrarea exclusivă asupra ei este o eroare de percepție a riscului. Amenda este doar „biletul de intrare”; costul real vine din ce urmează.
Când contribuabilul nu pune la dispoziție datele necesare pentru a verifica respectarea valorii de piață, Fiscul poate estima cuantumul veniturilor sau cheltuielilor. Temeiul este art. 106 din Codul de procedură fiscală, coroborat cu procedura din OPANAF 828/2026.
Mecanismul este simplu de descris și dur în efecte: ANAF nu mai discută metoda și comparabilele cu contribuabilul — pentru că acesta nu le-a furnizat; organul fiscal construiește propria analiză, cu datele pe care le deține; rezultatul contribuabilului este poziționat la tendința centrală a pieței — în practică, mediana intervalului de comparare; iar diferența dintre marja realizată și mediană devine bază impozabilă suplimentară, pe fiecare an neprescris.
Poziționarea la mediană este cheia efectului financiar. Când contribuabilul își întocmește dosarul, poate demonstra că se încadrează oriunde între cuartila inferioară și cea superioară — deci că prețul este conform chiar și la limita de jos. Când estimarea o face ANAF, punctul de referință urcă la mijlocul intervalului, iar tot ce se află sub mediană se transformă în venit suplimentar.
Dezechilibrul de informație agravează situația: estimarea se poate sprijini pe date pe care organul fiscal le deține, dar pe care contribuabilul nu le poate consulta integral. O estimare astfel construită se prezumă corectă până când contribuabilul o răstoarnă — iar răsturnarea presupune, de regulă, tocmai dosarul și studiul de comparabilitate pe care nu le-a avut la momentul controlului. Cercul se închide în defavoarea celui nepregătit.
Un dosar incomplet este tratat ca un dosar neprezentat. Sub OPANAF 828/2026, lipsa descrierii tranzacțiilor, a analizei funcționale, a justificării metodei sau a studiului de comparabilitate deschide aceeași ușă ca absența totală: estimarea din oficiu, cu ajustare la mediană. „Am ceva pe hârtie” nu este o apărare. Diferența nu este între „am dosar” și „nu am dosar”, ci între „am un dosar complet și documentat” și „orice altceva”.
Lipsa totală a dosarului duce direct la estimarea din oficiu și expune la amendă; contribuabilul pornește de la zero, fără nicio poziție tehnică. Un dosar slab — comparabile alese superficial, analiză funcțională inconsistentă, benchmarking netransparent — poate fi tratat ca incomplet, deci echivalent cu lipsa lui, și, în plus, oferă inspecției punctele slabe pe care să construiască ajustarea. Uneori un dosar prost este mai periculos decât niciun dosar, pentru că simulează conformarea fără substanța ei. În ambele cazuri, contribuabilul pierde controlul asupra metodei și a comparabilelor.
Sarcina probei este împărțită: potrivit art. 73 din Codul de procedură fiscală, contribuabilul are obligația de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale, iar organul fiscal trebuie să își motiveze constatările. În materia prețurilor de transfer, dosarul este mijlocul prin care contribuabilul își face proba: fără el, nu are cu ce să demonstreze că prețurile respectă valoarea de piață. Absența dosarului nu este doar o încălcare formală — este o renunțare la propria apărare.
Se vede limpede la punctul de vedere pe proiectul de raport: contribuabilul care are dosar poate contesta punctual metoda și comparabilele organului fiscal; cel care nu are dosar poate opune, cel mult, afirmații generale, fără suport tehnic. Diferența dintre cele două poziții se traduce, adesea, direct în cuantumul rămas de plată — mai ales când controlul se închide cu o sumă uriașă de plată.
Fapta — neprezentarea la termen — s-a consumat; un dosar depus după termen nu anulează amenda.
Un studiu solid cere timp: analiză funcțională, metodă, căutare, screening, ajustări. Comprimat în câteva zile, rezultatul este adesea contestabil chiar de la naștere.
Un dosar întocmit în 2027 pentru tranzacții din 2024 trebuie să folosească date contemporane tranzacției, nu cele de azi — greu de respectat sub presiune.
Un dosar fabricat rapid, care nu se potrivește cu funcțiile reale, cu contractele și cu fluxurile, se demontează ușor la o analiză atentă.
Când lipsa dosarului se combină cu o ajustare, efectele se adună într-o secvență previzibilă: amenda pentru neprezentare; ajustarea bazei prin estimare, la mediană, pe toți anii neprescriși; accesoriile — dobânzi și penalități —, la care se pot adăuga penalități de nedeclarare; și, eventual, latura penală, dar numai dacă ajustarea relevă elemente de evaziune (operațiuni fictive, ascunderea sursei), nu prin simplul fapt al unei diferențe de preț. O ajustare de prețuri de transfer este, în principiu, o chestiune de drept fiscal, nu o infracțiune.
Comunicați în scris cu echipa de inspecție și, dacă este cazul, solicitați motivat o prelungire, în condițiile legii.
Contracte intra-grup, facturi, corespondență, politici de grup, eventuale studii primite de la grup — orice poate susține o poziție.
Concentrați efortul pe fluxurile cu cea mai mare expunere, nu pe cele marginale.
Un consultant poate evalua realist ce se poate reconstitui și construi apărarea pe punctul de vedere la proiectul de raport — util și în apărarea la inspecție.
Reflexul de a răspunde pas cu pas la ce vi se cere ține și de regulile privind documentele cerute de ANAF: modul în care răspundeți în primele zile influențează întreaga inspecție. Iar dacă estimarea se emite totuși, apărarea continuă cu expertul de parte, care contestă tehnic metoda și comparabilele organului fiscal.
Prevenția rămâne singura strategie care funcționează. Dosarul se construiește înainte de control, nu în timpul lui. Întocmit la timp, cu un benchmarking solid, mută discuția de pe terenul estimării din oficiu pe cel al metodei și al comparabilelor — unde contribuabilul are argumente și inițiativă. Cea mai frecventă situație de lipsă a dosarului nu ține de reaua-credință, ci de o percepție greșită: o firmă mică dintr-un grup mare care presupune că prețurile de transfer sunt „o problemă de multinaționale”.
Nu. Amenda contravențională este comparativ mică. Consecința gravă este estimarea din oficiu: ANAF stabilește singur prețurile „de piață” și ajustează rezultatul la mediana intervalului, pe fiecare an neprescris. La aceasta se adaugă dobânzile și penalitățile. Impactul financiar depășește, de regulă, cu mult amenda.
Doar parțial. Un dosar tardiv nu anulează contravenția pentru neprezentarea la termen, iar un benchmarking făcut în grabă este adesea vulnerabil. Poate limita pierderile, dar nu oferă protecția unui dosar întocmit la timp, cu date contemporane tranzacției.
Nu automat. Ajustarea este, în principiu, o chestiune de drept fiscal. Ea capătă dimensiune penală doar dacă la bază există fapte de evaziune fiscală — operațiuni fictive, ascunderea sursei impozabile —, nu prin simpla diferență de metodă sau de comparabile față de poziția Fiscului.
Foarte probabil, da. Pragurile de semnificație se analizează pentru fiecare tranzacție cu fiecare afiliat, nu pe mărimea filialei. O singură categorie de tranzacții recurente cu grupul poate declanșa obligația de documentare.
Material informativ, actualizat la 18 iulie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Termenele curg din momentul comunicării. O primă discuție clarifică ce vi se reproșează, ce trebuie să justificați și cum se construiește apărarea — înainte ca o estimare să devină o decizie de impunere.