Lucrați pe un șantier în Germania, într-un spital din Anglia sau la cules în Spania, cu contract acolo și salariu de acolo. Vă întoarceți de sărbători și cineva vă spune că ANAF vă va cere impozit pe tot. Codul fiscal spune altceva, clar și de mult timp. Dar spune și ce rămâne de declarat, iar acolo greșesc cei mai mulți.
Potrivit art. 76 alin. (4) lit. o) din Codul fiscal, sumele sau avantajele primite de persoane fizice din activități dependente desfășurate într-un stat străin și plătite de un angajator nerezident nu sunt impozabile în România, indiferent de tratamentul fiscal din statul respectiv. Normele metodologice, la pct. 12 alin. (19), adaugă că aceste venituri nu se declară și nu fac obiectul creditului fiscal extern.
Regula are două condiții, ambele necesare: activitatea se desfășoară în străinătate și salariul este plătit de un angajator nerezident. Îndeplinite amândouă, răspunsul la întrebarea din titlu este nu, pentru salariu. Rămân însă în picioare rezidența fiscală, celelalte venituri, contribuțiile sociale și, la întoarcere, proba provenienței banilor. Fiecare are răspunsul ei.
Regula se schimbă dacă salariul este plătit de către sau în numele unui angajator rezident în România ori cu sediu permanent în România, cazul detașării sau al delegării unui salariat român în străinătate.
Potrivit pct. 12 alin. (20)-(22) din norme, venitul este impozabil în România dacă perioada de prezență în statul străin nu depășește perioada prevăzută în convenția de evitare a dublei impuneri cu acel stat, de regulă 183 de zile într-un interval de 12 luni, și dacă salariul nu este suportat de un sediu permanent din străinătate al angajatorului. Peste perioada din convenție, venitul devine impozabil în statul străin, iar România acordă credit fiscal.
Diferența practică este mare. Salariatul român detașat șase luni în Franța de firma lui din România plătește impozit în România, ca și cum ar fi lucrat acasă. Același om, angajat direct de o firmă franceză, nu datorează nimic în România pentru acel salariu. Contractul, nu locul, decide.
Rezidența fiscală română se menține prin domiciliu, prin locuința disponibilă sau prin centrul intereselor vitale, oricâte zile petreceți în altă țară. Familia rămasă acasă, apartamentul păstrat, conturile din România o mențin. Cine lucrează în Germania și se întoarce la familie de două ori pe an este, cel mai adesea, rezident fiscal român.
Rezidența nu impozitează salariul străin, exclus expres. Dar obligă la declararea celorlalte venituri mondiale: chiria pentru apartamentul din România închiriat în lipsă, dividendele unei firme lăsate în urmă, dobânzile, câștigurile de la un broker, veniturile din activități independente. Acestea se declară prin declarația unică, până la 25 mai a anului următor, indiferent că se realizează în România sau în străinătate, cu credit fiscal pentru impozitul plătit în alt stat, în condițiile convenției.
Cine pleacă definitiv, cu familia, depune chestionarul de plecare, formularul Z017, cu 30 de zile înainte, iar organul fiscal stabilește dacă mai este rezident. Dacă statul de destinație are convenție cu România și îl consideră rezident, criteriile de departajare tranșează. Dacă nu are convenție, obligația de a declara venitul mondial în România continuă pentru anul plecării și pentru următorii trei ani calendaristici.
Contribuțiile sociale urmează Regulamentul (CE) nr. 883/2004: persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru se supune legislației acelui stat. Angajatorul străin reține contribuțiile acolo, iar perioadele se cumulează, pentru pensie, cu cele din România. În România nu se datorează nimic pentru acel salariu.
Excepțiile privesc detașarea, activitatea în mai multe state și acordurile speciale, atestate prin documentul portabil A1. Salariatul detașat de firma din România rămâne, cu A1, în sistemul românesc. Pentru statele din afara Uniunii, contează acordurile bilaterale; pentru Regatul Unit, acordul cu Uniunea Europeană.
Economiile din anii de muncă în străinătate sunt bani legitimi și neimpozabili. Ceea ce nu înseamnă că nu vor fi întrebați. La cumpărarea unui apartament sau a unei mașini, la depunerea unor sume în cont, organul fiscal poate compara patrimoniul cu veniturile declarate, iar salariul străin, tocmai pentru că nu se declară, nu apare în evidențele lui.
Proba se face cu contractele de muncă, fluturașii de salariu, extrasele de cont din statul de muncă și, unde există, documentul fiscal anual emis acolo. Se păstrează toate, pe ani, chiar dacă nu se depune nimic. Transferurile către România, prin bancă, lasă urmă și explică; numerarul adus în bagaj, peste pragurile vamale, se declară la frontieră și rămâne fără istoric.
Verificarea situației fiscale personale pornește de la diferențe semnificative între patrimoniu și venituri. Cine a lucrat zece ani în străinătate și cumpără o casă are, în mod obișnuit, exact o asemenea diferență în evidențele ANAF. Dosarul de probe pregătit dinainte o închide într-o scrisoare; lipsa lui o deschide într-o procedură.
Angajator nerezident sau angajator din România. Este întrebarea care decide dacă salariul intră sub excludere sau sub regimul convenției.
Activitatea desfășurată fizic în statul străin. Munca la distanță din România pentru un angajator străin este altceva și se impozitează în România.
Domiciliu, locuință, familie, centrul intereselor vitale. Dacă rămâneți rezident, nu declarați salariul, dar declarați restul veniturilor mondiale.
Chirii, dividende, dobânzi, câștiguri, activități independente, din România sau din străinătate. Declarația unică până la 25 mai, cu credit fiscal pentru impozitul plătit în alt stat.
În statul de muncă, reținute de angajator. Dacă sunteți detașat de o firmă din România, documentul A1 vă menține în sistemul românesc.
Contracte, fluturași, extrase, documente fiscale din statul de muncă, pe fiecare an. Se păstrează pentru ziua în care cineva va întreba de unde sunt banii.
Chestionarul Z017 cu 30 de zile înainte, dovada rezidenței în statul nou, atenție la statele fără convenție, unde obligațiile continuă încă trei ani.
Nu, dacă e plătit de angajator nerezident pentru muncă în străinătate. Declarația unică nu are rând pentru el, iar creditul fiscal nu se cere.
Rezidența rămâne prin domiciliu și familie. Chiria din România, dividendele și investițiile se declară în continuare, iar la întoarcere se cere proba banilor.
Nu e la fel. Angajatorul rezident schimbă regimul: impozit în România sub perioada din convenție, în statul străin peste ea.
Sunt curați, dar nu apar nicăieri în România. Fără contracte și fluturași, verificarea situației fiscale personale nu are cum să știe.
Nu. Potrivit art. 76 alin. (4) lit. o) din Codul fiscal și pct. 12 alin. (19) din normele metodologice, sumele primite din activități dependente desfășurate într-un stat străin și plătite de un angajator nerezident nu sunt impozabile în România, indiferent de tratamentul fiscal din statul respectiv, nu se declară și nu fac obiectul creditului fiscal extern. Regula este aceeași și pentru munca sezonieră.
Foarte probabil da. Domiciliul, locuința disponibilă și centrul intereselor vitale mențin rezidența română chiar dacă lucrați peste 183 de zile în alt stat. Rezidența nu vă impozitează salariul străin, exclus expres, dar vă obligă să declarați celelalte venituri mondiale: chirii, dividende, dobânzi, câștiguri, din România sau din străinătate.
Nu. Când salariul este plătit de un angajator rezident în România, venitul este impozabil în România dacă prezența în statul străin nu depășește perioada prevăzută în convenția cu acel stat și nu este suportat de un sediu permanent din străinătate al angajatorului; peste acea perioadă, devine impozabil în statul străin, cu credit fiscal în România. Este regimul de la pct. 12 alin. (20)-(22) din norme.
Ca regulă, în statul în care lucrați, potrivit Regulamentului (CE) nr. 883/2004. Angajatorul străin le reține acolo. Excepțiile, detașarea și activitatea în mai multe state, se atestă prin documentul portabil A1. Anii lucrați într-un stat membru se cumulează pentru pensie cu cei din România.
Da, în cadrul verificării situației fiscale personale, dacă apar diferențe semnificative între venituri și patrimoniu. Salariul din străinătate este o sursă legitimă și neimpozabilă, dar trebuie probată: contracte, fluturași, extrase, eventual documentul fiscal din statul de muncă. Se păstrează, chiar dacă nu se declară nimic.
Depuneți chestionarul de plecare, formularul Z017, cu 30 de zile înainte, cu dovada locuinței și, când există, a rezidenței în statul străin. Organul fiscal stabilește dacă rămâneți sau nu rezident și vă notifică. Pentru statele fără convenție, obligația de a declara venitul mondial în România continuă pentru anul plecării și pentru următorii trei ani.
Material informativ, actualizat la 18 septembrie 2026. Nu constituie consultanță juridică sau fiscală; situațiile individuale trebuie analizate punctual.
Dacă situația implică venituri, conturi sau rezidență în altă țară, analizele conexe sunt grupate la analizele de fiscalitate internațională. Pentru asistență pe astfel de cauze, vedeți fiscalitate internațională.
O primă discuție stabilește regimul salariului după cine îl plătește, ce venituri rămân de declarat în România și ce dosar de probe aveți nevoie pentru banii pe care îi aduceți acasă.